- Zimbrul era odinioara fala acestor locuri. In acele vremuri era o mare onoare sa il poti vana. Si tocmai din cauza acestui fapt au fost vanati pana la exterminare.
- Si mai traiesc acum?
- In Romania nu. Candva au fost infiintate rezervatii si s-a incercat repopularea. Insa nu s-a reusit: au murit toti din cauza nepasarii.
- Cum e sa mori din cauza nepasarii?
- Trist, puiule, trist…
Mi-ar placea sa fiu intr-atat de bun incat sa pot inventa o poveste frumoasa cu zimbri si cavaleri moderni pe care sa o povestesc nepotului meu atunci cand il voi duce sa ii vada. Dar nu cred ca voi putea. Peste 30 de ani cand vom purta dialogul de mai sus, dupa ce va fi citit in cartile de istorie, nici chiar eu nu imi voi putea aminti realitatea frumoasa despre ei. In plus nu cred ca as mai avea unde sa il duc.
Acum o luna am fost in Hateg. Am o slabiciune pentru aceasta fiinta si nu puteam sa ratez sentimentul complicat de bucurie si tristete pe care mi-l prilejuieste intalnirea cu ea. Nu eram la prima rezervatie vizitata, dar spre deosebire de ce am vazut la Neagra-Bucsani, la Hateg chiar am ramas dezamagit: vin turisti, le ceri bani sa intre in rezervatie, le ceri bani sa faca poze si le oferi ce? Un tarc cat un teren de fotbal, imprejmuit de un gard ce sta sa cada, prin care trebuie sa te strecori, pentru ca nu s-a gandit nimeni ca daca un om strabate kilometrii de drum forestier pana in rezervatie, ar fi frumos sa aiba o minima conditie pentru a se bucura de ceea ce vede. Cat despre cele sase exemplare – ai senzatia ca doar fala caracteristica speciei le tine in viata. Nimic din ce am vazut in “rezervatie” nu m-a facut sa cred ca are cineva grija de zimbri. Nu stiu cine e responsabil cu asta, insa as vrea sa ii spun: rusine! Si, te rog, sa n-aud faza cu banii, pentru ca o sa o cred cand se vor termina de taiat padurile din tara asta (padurarii stiu de ce).
Se intampla insa si lucruri frumoase – unii le spun minuni – insa responsabile pentru ele sunt chiar animalele, fara nici o legatura cu oamenii: la cateva zile dupa ce am fost eu s-a nascut Rozina, la o luna de la nasterea unui alt pui, Romanita.
This entry was posted on duminică, 24 august 2008 at 21:25 and is filed under Locuri. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.
Din pacate multe lucruri dispar din cotidian, chiar de sub ochii nostri. Pe unele dintre ele le vom plange peste multi ani. Mi-am dat seama de asta cand am primit zilele acestea un mail cu fotografii ale unor produse din perioada comunista, printre care o cutie de capse pentru sifon, un fierbator de cafea, o revista Cutezatorii, un radio Ric etc. In fine, lucruri marunte, dar care mi-au provocat o usoara nostalgie. Probabil ca nepotii nostri nu vor simti asta cand se vor intreba ce e ala zimbru, pentru ca nu l-au cunoscut niciodata… Sau poate ca prin grija unor oameni care trag semnale de alarma si chiar actioneaza, nepotul plin de intrebari va primi ceva mai mult decat o poveste: o vizita intr-o rezervatie in care singura problema va fi inmultirea in nestire, aproape necontrolata, a zimbrului. Sa dea Domnul!
Succes
Da, intr-o proiectie sumbra a viitorului, vom ramane doar cu pozele si amintirile, iar cei care nu vor avea ce-si aminti, vor ramane doar cu poze vechi ce vor circula pe email. Sa speram ca totusi scenariul nu va fi chiar atat de negativ si ne vom putea bucura de multe lucruri frumoase si atunci.
Multumesc pentru vizita!
Cam la fel de jalnic arata si rezervatia de langa Manastirea Neamt acum 2-3 ani cand am ajuns pe acolo. Asa cum spui si tu e strict o problema de bunavointa si interes, dovada fiind gradina zoologica din Sibiu unde am gasit animale mai in forma ca cele din Bucuresti
La Neamt nu am mai fost de foarte multi ani. In schimb langa Tragoviste, la Neagra-Bucsani, recomand !