Am împrumutat o mansardă care nu va fi nicodată celebră doar pentru simplul fapt ca eu am scris aici, dar care are darul de a te face să scrii. Cărţi pe toată lungimea peretului opus ferestrelor, două coarne de cerb agăţate deasupra bibliotecii, un şevalet care-şi aşteaptă pictorul de ceva vreme, artist ce s-ar părea că nu va veni niciodată, o canapea gonflabilă pe care stau eu acum, desumflata în partea de jos, cu aer numai la spătar, cauză pentru care stau mai mult pe jos, ceea ce-mi dă un aer de libertate, de lipsă de conformism, un ibric vechi în care nu s-a mai făcut cafea de-un secol, un televizor camuflat de un cearşaf, parcă pentru a nu împiedica vopsele pictorului să sară în ecran, o vază cu nişte flori uscate, o veioză cu soclul din argint şi un paravan după care pare că stă să răsară, în imaginaţia mea, o artistă care tocmai se schimbă de ţinuta de scenă, pentru a-şi face apariţia într-un neglijee. Sticla de vin încă nedesfăcută şi valsul care răzbate anemic din difuzoarele laptopului completează atmosfera de vechi cu miros de praf, de mansardă în care o dată intrat parcă nu mi-ar mai veni să plec, de cameră a nimănui în care orice muribund şi-ar dori să-şi petreacă măcar ultimele ceasuri. Am intrat aici cu gândul de a mă reculege şi de a scrie despre Paris. Nici nu ştiu ce-mi veni să fac o descriere superficială a camerei, poate că mă simt uşor copleşit de atmosferă sau poate că vreau doar să-i dau într-un fel onorul. În faţa geamului am o salcie bătută de vânt iar lângă mine, încă neatins, acum cel de-al doilea pahar de vin. Cred ca o să mai stau ceva vreme în mansarda împrumutată. Poate că textul despre Paris va decide, într-un final, să se nască.
Am văzut aseară o fotografie, tot în această casă. De prin anii ‘30. Un grup de copii într-o sală de clasă, avându-l pe dascăl în mijloc. Sau pe popă, oricum tipul are barbă şi o figură de învăţat. Acei oameni din fotografia mult prea bine realizată vor fi fost de mult morţi. Nu-mi pot scoate imaginea lor din minte iar când ridic ochii deasupra ecranului şi văd prin maldărul de cărţi alte poze şi alţi oameni, chipuri care probabil s-au bucurat ca şi noi odinioară, îmi vine să multumesc înaintaşilor pentru această măreaţă invenţie, fotografia.

This entry was posted on luni, 25 august 2008 at 10:28 and is filed under Editorial. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.