Jean Charles Pinheira s-a născut la Grenoble, Franţa, în 1932. La vârsta de 16 ani a realizat primul reportaj despre Rita Hayworth şi Ali Khan, pe care i-a întâlnit din întâmplare pe o insulă din Mozambic, aşa cum l-am întâlnit şi noi pe el, tot din întâmplare, la o terasă din Amboise. Apoi a călătorit şi fotografiat în Argentina, Angola, Zair, Israel dar cel mai mult în Brazilia, ţară pe care o cunoaşte în amănunt. A expus în special macrofotografie şi fotografie aeriană şi a publicat în numeroase cărţi şi reviste franceze şi străine. Soţia sa, Cristine, de asemenea fotograf, l-a însoţit cam peste tot în lume. L-am contactat în vederea unui interviu, dar pentru moment se află la Lisabona unde coordonează editarea unei cărţi despre Angola. Ne-a răspuns însă cu promisiunea că ne va împărtăşi cu plăcere din experianţa unei vieţi de fotoreporter. Până atunci, voi relata pe scurt momentul întâlnirii, care pentru mine a fost o pată de culoare într-o zi plină.
Am făcut multe în acea zi de 21 iunie. Eram în Franţa şi părăsiserăm Parisul cu doar două zile în urmă. Îl lăsaserăm pentru Valea Loirei, unde o bună prietenă ne aştepta în Amboise, un orăşel la vreo două sute de kilometri de capitală, loc cunoscut în special pentru castelul cu acelaşi nume şi pentru casa unde şi-a petrecut ultimii trei ani din viaţă Leonardo da Vinci. Nu voi intra în amănunte pentru moment asupra primelor două zile petrecute în acel loc minunat, voi lăsa asta pentru mai târziu…
Ieşiserăm seara în oraş. De la terasa unde cred că toţi se cunoşteau am văzut un bătrân ceva mai aparte, cu părul lung, alb, prins în coadă. Stătea pe balconul unei pensiuni şi ţinea în mâna stângă o pasăre. L-am privit oarecum curios, părea destul de ciudat la prima vedere şi mă chinuiam să deduc cam ce ar putea face cu biata pasăre. Apoi am văzut că îndreaptă un aparat foto spre noi. Am început să mă informez despre personajul care promitea a fi destul de interesant. Este un mare jurnalist. A călătorit prin toată lumea. L-am cunoscut în urmă cu douăzeci de ani, dar cred ca este neschimbat, mă lămureşte interlocutorul meu. Din câte ştiu fotografiază şi acum. Cred ca are peste 70 de ani, dar uitaţi-vă la el… Un pasionat, chiar maniac aş spune. Aş fi vrut să găsesc brusc o metodă, să-l facă să renunţe la balconul lui de solitar şi să ni se alăture. Bătrânul cu pleata albă stătea acolo, în balconul pensiunii, plin de mister. Parcă ar fi fost singur pe pământ, iară noi, cei din proximitate, care-l observam, am fi dispărut odată cu lumea în care rămăseseră doar el şi aparatul de fotografiat. O grămadă de istorioare păreau că se ascund în acea privire, în şuviţele albe, în acel trup ciolănos, bătut de vânturile vremii. Şi toate acestea promiteau să rămână necunoscute mie.
Nu ştiu ce s-a întâmplat, ce i-o fi venit de s-a pornit la un moment dat către noi. Amicul meu i-a făcut un semn iar el a venit ca şi cum ştia că va fi chemat, fără a fi surprins, fără ezitare. A luat singurul scaun liber şi a început să vorbească despre noul său aparat foto, un Nikon D300, dar, spre ciuda mea, se adresa mai mult doamnelor care erau de-a dreptul fascinate de minunea aceea de aparat care făcea poze foarte clare fără bliţ, la lumină de seară. Am reuşit la un moment dat un schimb de replici, dar nu era chiar ceea ce aş fi vrut. Regretul cel mai mare însă, pe lângă bucuria de a-l fi întâlnit, a fost că i-am refuzat invitaţia la un pahar de vin în pensiunea pe care ulterior aveam să aflu că o conduce împreună cu soţia, La maison de Sophie, dacă am priceput bine, Sophie fiind fetiţa lor adoptivă, născută în Africa.
