Apoi a trecut un tractor…E mult spus tractor, era mai degaraba o miniatura, cu un batranel la volan si doi pusti zambareti langa el. Aveam vreo zece minute de cand rataceam printr-un sat ce parea pustiu. Cautam morile. Nu, nu morile de vant, ci ultimele mori de apa din comuna Rau de Mori. Citisem candva intr-un ziar local despre morile de apa din Ohaba Sibisel si am pornit in necunoscut, dupa ele. Satul – cum aveam sa aflam mai tarziu – nu era deloc pustiu, doar ca era amiaza si toata lumea se refugiase prin gospodarii. Soseaua ingusta si intortocheata ne purta prin fata unor case ingrijite si prin zone cu vegetatie abundenta care nu iti permitea sa vezi ce e dincolo de gard.
Pana intr-un final, cand, dupa ce ne luasem gandul ca vom gasi tipenie de om de unde sa putem smulge informatii, am ajuns la “hipermarketul” local. Mai mult cu gandul la o bere rece decat cu speranta ca vom mai gasi vreodata morile (incepeam sa ma intreb daca nu e totul doar in inchipuirea mea), am patruns intr-o curte curata si am fost imediat inconjurat de vreo cinci tanci care ma priveau curiosi – si cred ca se intrebau in sinea lor ce cauta “Don Quijote” la ei in curte.
Proprietara si-a facut imediat aparitia si m-am grabit sa deschid o discutie ca sa incalzesc putin spiritele. Cand i-am spus ca noi cautam morile de apa mi-a zambit si replicat ca si ei au una. De fapt, cum aveam sa aflu mai tarziu, mai toti din sat au avut mori de apa, doar ca timpul le-a distrus. Bucuria mea a fost si mai mare cand am fost invitat sa merg in gradina sa o vad. Si iata-ne inconjurati de cinci pusti care ne erau ghizi in aceasta aventura.
Moara, batrana ca si satul, nu mai functiona si-acum parca imi pare rau ca n-am putut sa o surprind mai bine. Lemnul in combinatie cu apa nu rezista la infinit si fara o ingrijire continua se duce incet, incet. Insa altele sunt mai importante azi: cine mai vine sa macine la o batrana moara de apa cand totul e automatizat acum? In vremurile bune se macina tot ce se putea consuma iar intr-un teasc sa putea face ulei de floarea-soarelui. Incetul cu incetul cele mai importante piese au ajuns pe la muzee iar in livada au ramas doar amintirile.
M-a impresionat mult omenia acestor localnici uitati de timp la poalele Retezatului. Cand ai intrat ultima oara intr-o curte straina si gazda te pune la masa, ca sunteti osteniti de drum, si te trateaza cu tot felul de bunatati autohtone? Cam asta s-a intamplat. Stateam in curtea acestor oameni simpli si ma chinuiam sa imi aduc aminte cand am mai auzit de astfel de ispravi. Din pacate nu am reusit. In tara oamenii sunt altfel, inca nu sunt atinsi de individualismul ce domina Bucurestiul, chiar daca problemele sunt aceleasi peste tot.
PS multumiri familiei Ciorogaru si in special Ramonei, ghidul nostru!
This entry was posted on joi, 28 august 2008 at 10:47 and is filed under Locuri, Oameni. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.
Imi place descrierea zonei si imi dau seama ca fotografiile, fara un text adecvat nu ar face la fel de multe parale. Este valabila si reciproca, asa ca acest fotoreportaj cred ca se inscrie perfect in tematica site-ului. La cat mai multe si mai interesante!
Cred ca mi-ar fi si placut mai mult daca fotografiile erau alb negru (sepia da o atmosfera de vechi poate de prea vechi iar pozele sunt dintr-un trecut recent sa zicem). in alta ordine de idei cred ca puteai sa mai scoti o poveste despre satul respectiv despre viata oamenilor de acolo si cred ca inca puteti face, un pretext ca sa intrati in vorba cu oamenii de acolo aveti (morile de apa) si cred ca ar iesi ceva destul de fain
Multumesc pentru vizita, Marius!
Zona respectiva are intr-adevar un mare potential, ca multe alte zone ascunse pe plaiurile mioritice. Din pacate nu am fost suficient de “indraznet” pentru a investiga in profunzime si din acest motiv am incercat un eseu si nu un reportaj.
Te mai asteptam !
superb…ma bucur ca mai sunt si oameni asa buni……o descriere superba…
Multumesc pentru vizita si apreciere, Simona!
Te mai asteptam!
Multumim pt vizita si pt cuvintele spuse,poate in alta vizita o s puteti vedea si m multe lucruri minunate…emil,va m asteptam
Ma numesc Ciorogar Damaris, sunt fata cu moara, locul despre care au vorbit in acest eseu , bunii nostrii prieteni.Prin acest mesaj eu vreau sa va anunt , in special pe vechii nostrii prieteni-care au fost data trecuta la noi ,ca va asteptam oricand la noi, sunteti bineveniti oricand si ne bucuram sa va putem ajuta in cazul in care mai veniti in satul nostru .Delia, Cornel, Damaris si Ramona.
Buna Damaris!
Ma bucur nespus ca ati descoperit acest mini-eseu! Cu cea mai mare placere vom mai face o vizita in aceasta zona nespus de frumoasa si mai ales oamenilor care o cinstesc!
Faina prezentarea despre moara din acest sat desi in sat mai sunt inca doua mori.Una dintre cele trei este inca in stare de functiune,spun lucrul acesta intrucat locuiesc in acest frumos sat.Oricum este foarte bine k mai sunt oameni care vor sa redescopere adevaratele valori ale satului traditional romanesc.Va asteptam data viitoare k un reprtaj mai amplu despre acest sat care ascunde o gramada de traditii,obiceiuri frumoase si nu doar atat,k sa aflati mai multe va invitam pe la noi ca sa le descoperiti.
buna ma numesc Neluta.sunt localnica acestiu sat minunat.Ma bucur nespus de mult ca v-ati gandit la satul nostru.Va asteptam in continuare la noi,chear aveti ce vizita.De curand sa deschis parcul dinozaurilor,avem pastravarii unde puteti admira peisajul verde al naturii,va puteti odihni la umbra deasa a copacilor si puteti privi pastravii miscatori si plini de viata.OHABA-SIBISEL este un sat bogat,bogat in sens ca sunt multi tineri si copii,dar si bogat ca cultura.Sunt proprietara unei frumoase pescarii,asa ca va asteptam cu mare drag la noi in vizita.