Speranţe râvnite sparte-n miez de râu
mai caută-mi toamnă
adăpost în seminţe,
mi-alungi cântăreţii
ca pe aştrii pribegi
şi râvna ierbii ce va să vie.
Vânt păstorind
peste ape păstor,
mireasmă târzie
de-ambrozie-amară,
lacrima ploii
topeascăse-n zid,
drumul lumină
steaua polară…
Vămile-n cer
umbra mi-o-nchid
dorului dor – aerul doare.

Aurel Ivan, volum Arlechin de iarba

Iată pulsul ierbii
pustiul din noi
din cuvinte.
Ecoul lor ne devoră
şi ne alungă
ca pe căţeii pământului.
Ropotul ploii
ne conduce
pe marile bulevarde
lumina caducă
ce conferă lucrurilor
rigoare.
Te-am dibuit printre trestii
călător în travesti – vânt.
In faţa noastră
infinitul deschis
ca o aripă
de pasăre
plâns.

Aurel Ivan, volum Arlechin de iarba

Nota: Cu aceasta poezie inauguram o noua categorie pe blog.

Pe Aurel Ivan l-am cunoscut undeva la ţară, în comuna Ţifeşti, judeţul Vrancea.
Intrând la familia la care venisem, Aurel a văzut o revistă Viaţa Militară (pe care o făcusem cadou gazdei) şi a început să citească. Răsfoia şi se oprea atent la câte un articol care-i aducea aminte, probabil, de momentele de cătănie, din vremea tinereţii, când era soldat la tancuri. A stat câteva secunde, după care a plecat aproape în fugă ca să revină cu două dosare. Primul conţinea o colecţie de caricaturi şi o revistă din anii ‘70, în care publicase câteva dintre ele şi obţinuse chiar un premiu, iar al doilea, un volum de poezii intitulat Arlechin de iarbă. Dar, este mult spus un volum… Era doar un caiet de matematică pe care mi l-a oferit pentru lectură. Şi am descoperit pe acele foi învechite o poezie oarecum ermetică, în stil apropiat de cel a lui Blaga, cu nişte asocieri de termeni şi o forţă a expresiei de-a dreptul cuceritoare. Aurel Ivan, omul care se autointitula un simplu ţăran, a reuşit să surprindă în versul său profund trăirile cele mai adânci ale omului care se confundă până la pierzanie cu natura: Ca orele somnului / bat pietrele drumului / şi, fără să vreau, / sorb luminile stelelor / cuibărite în ochii păianjenilor / şi tac: / Tac ca o creangă roasă de cariul timpului / Tac ca o umbră ce-şi sapă mormântul / Tac ca un vierme ce roade / cu lăcomie seminţe ale nopţii / rod al necunoaşterii / umbra copacilor pe lună. / O clipă… plouă! (Calm dur)

După discuţia scurtă despre poezie, a ţinut, prinzând într-un fel curaj, să arate şi alte lucrări. De data aceasta nu a mai venit cu poezii sau caricaturi ci cu un fel de bibelouri făcute din rădăcini de copaci. Fiecare avea o formă stranie şi o semnificaţie sugestivă: Monstrul intergalactic, Judecata de apoi, Violul, Marţianul etc. Prin ce trecuse oare omul acesta de la ţară de reuşea să găsească într-o rădăcină oarecare tragedia unei femei siluite, teamă pentru judecata divină, prezenţa unei fiinţe extraterestre… Acest om chinuit şi în acelaşi timp detaşat… Am realizat că descoperisem un artist, pentru care viaţa fusese o aventură în care se întreba permanent ce caută, iar acum, la bătrâneţe, nu mai avea decât o bibliotecă şi o fetiţă… care-i spune tată.

Îl văzusem de câteva ori plimbându-se pe uliţa strâmtă şi noroioasă din faţa casei gazdei unde poposisem. Mergea cu pasul încet, gânditor, ca un om necăjit. În dreapta lui, agăţându-i-se de mâna, o fetiţă de nouă ani părea un copil fericit. Era fetiţa pe care o considera a lui, copil rămas din marea iubire pe care o cunoscuse în pragul celei de-a doua tinereţi. Păşeau amandoi pe uliţă aproape în cadenţă, fără să arate că le pasă câtuşi de puţin de lumea asta. Fetiţei poate din cauză că este prea mică pentru a se fi gândit la asta, iar tatălui… probabil din lipsă de timp. Casa unde locuiau a răzbit multe ierni. Acum însă primeşte zăpezile până aproape de dormitor. Doar biblioteca, aproape singura piesă de mobilier care a rezistat sărăciei, vorbeşte despre capul familiei aşa cum nimeni altcineva n-ar putea-o face. Vorbeşte despre omul care se identifică atât de bine cu natura fără să nege niciun moment apartenenţa la aceasta.

La prima vedere, Aurel Ivan nu pare nici poet, nici caricaturist. Nimic mai mult decât un simplu ţăran. Pe când era adolescent, avea toate atuurile să devină un om bogat. Provenea dintr-o familie înstărită şi a lucrat într-un restaurant după terminarea liceului şi a unei şcoli post-liceale. Lucrurile îi mergeau din plin. Dar… ce să caute un artist, un idealist, într-un spaţiu comercial? Nu a avut mult de aşteptat până când, la un moment dat, s-a opus radical şefului care îl obliga să vândă carne stricată. Riposta a fost imediat sancţionată, fiind concediat cu un fatal I pe cartea de muncă. Regimul comunist i-a tăiat aproape toate şansele. Nu s-a mai putut angaja şi a fugit în port, la Constanţa, unde a lucrat ca hamal. Căra cuburi de gheaţă vara şi iarna, ca un om al nimănui. A răcit atât de rău încât a fost nevoit să stea la pat mai bine de trei luni. Forţa fizică l-a părăsit cu fiecare zi, câte puţin. Şi-a revenit, totuşi, şi a luptat cu orice necaz, neîncercând să-l ocolească ci luîndu-l de-a dreptul, bărbăteşte, în piept. Dar nimic nu trece fără să lase urme. Asta o spune printr-un vers… Iată pulsul ierbii / Pustiul din noi / Din cuvinte. / Ecoul lor ne devoră/şi ne alungă / ca pe căţeii pământului.

Se apropia, încet, de a doua tinereţe. Era într-o primăvară frumoasă. Natura, singurul său aliat, se trezise brusc din amorţire. Aurel Ivan privea pe fereastră în dreptul căreia era aşezat la măsuţa veche, scrijelată şi pătată de cerneală. Se gândea că n-are mai nimic pe lume, că este singur, singur. Se mira chiar că reuşeşte să se păstreze atât de senin în faţa acestui mister căruia oamenii îi dau o prea mare importanţă: viaţa. Ce-i mai putea lui oferi această viaţă când simţea că a gustat-o pe deplin, că s-a bucurat de atâtea mii de ori răsfoind pagini vechi de carte, că poate să scrie în timp ce confraţii lui de sapă stau în birt şi discută politică?… Viaţa, pentru artistul nefericit, era ceva atât de firesc încât putea s-o accepte, s-o iubească şi în acelaşi timp să înţeleagă că ar ceda-o fără nicio problemă domnişoarei în negru de care se mai apropia în unele seri ploioase de toamnă jucându-se cu un revolver vechi, nemţesc. Era împăcat cu sine şi mereu aproape neutru la ceea ce se petrecea în juru-i. Primăvarea îi zâmbea, iar el o primea prin fereastra soioasă de la măsuţa prost fixată pe duşumele. Şi scria pentru EA, cea care plecase de curând: Te caut printre ierburi / în grei ciorchini de rouă / ca ochiul nopţii râul piciorului desculţ / sol al iubirii – fragedă vestală / pe ape nenuntite, corola să-ţi deschizi. (Te caut)

O întâlnise într-un mod aproape banal. Era cunoscută drept femeia uşoară a satului. Un prieten i-o dăduse într-o seară, gândind că nu face altceva decât să-i paseze un oarecare ceas de fericire. Contra unei sume, fireşte. Dar, atunci când a văzut-o, când i s-a arătat pentru prima dată goală, într-o noapte tomnatică, Aurel a simţit că o zână bună i-a păşit pragul. A fost pentru o vreme beat de fericire. Alerga pe uliţi şi săruta pământul, părându-i-se că toate câte le îndurase în viaţă au fost cu un scop. Nici soarele parcă nu mai strălucea la fel, iar grădina plină de noroaie devenise brusc un iaz plin cu păstrăvi. Nu mai ştia ce să facă, ar fi vrut să spună lumii întregi ce fericire l-a cuprins, cum casa lui a devenit deodată un cămin fericit, unde, la capătul sobei de lut scânceşte încet un copil, o fetiţă. Dorea ca toată lumea să ştie că pentru el viaţa are cu adevărat un sens, că doi îngeri, o fetiţă de câteva luni şi o femeie, i-au dat, peste noapte, raţiunea de a trăi. Ar fi muncit mult pentru ele, ar fi săpat cu lopata zile întregi, ar fi stat prin vii la cules înţepându-se în mărăcini. Nimic nu ar fi fost prea mult ca să le ştie fericite. Se uita în jur şi nu înţelegea de unde atâta blazare, cum de unii oameni pot pur şi simplu să stea degeaba sau să fie morocănoşi, când el ar fi dansat toată ziua, chiar şi în scurtele pauze de muncă…
Dar… n-a fost să fie de lungă durată. Ceea ce s-a petrecut în sufletul lui, într-al ei a avut o altă rezonanţă. L-a lăsat într-o zi şi a fugit în Spania cu altcineva, fără a se gândi vreo secundă la ce a lăsat în urmă. Şi a lăsat… Un poet pierdut şi o fetiţă… care-i zice tată.

Note: Acest articol a fost publicat in revista Viata Militara, nr.3/2007. Ocazional il mai intalnim pe Aurel. Din pacate statul a considerat ca fetitei i-ar fi mai bine intr-un centru special si acum este singur, doar cu poeziile sale. Le vom publica periodic pe acest blog.

La inceput am crezut ca sunt fii arendasului. Cocotati in remorca plina cu saci incarcati cu struguri, pareau in elementul lor. Au sarit vitejeste de acolo si s-au aciuat pe-o banca, cu ochii in toate partile, putin incomodati de privirile noastre curioase. Cuminti, asteptau sa descarcam remorca pentru a se reintoarce in lumea lor, in vie. N-am apucat sa le aflam povestea si credeam ca vor disparea pentru totdeauna. Ne-am vazut de sacii nostri si am uitat de ei…

I-am reintalnit putin mai tarziu, tot in remorca si tot printre saci. De data asta pe teritoriul lor, printre butucii incarcati cu feteasca alba. Sunt ai viei…copii nimanui auziram vorbe printre oamenii ce-si vindeau zilnic munca, la cules. Ii mai iau eu acasa acum ca-i frig si n-are unde sta. Mama-sa e in Italia, la munca si n-are nimeni grija lor.

Sunt gemeni: Gicu si Doru. Nu se au decat pe ei si aluneca pe o panta abrupta catre pierzanie. Au 11 ani si au pierdut demult contactul cu o copilarie decenta. Bucuriile lor sunt simple: tigarile, castronul cu fasole aburinda pe care il primesc zilnic la cules si ceilalti. Ceilalti sunt familia lor. O familie perfecta pentru mintea lor de copii, o familie care le da tigari si mancare, o familie care nu se intereseaza daca merg la scoala sau nu, daca au ce imbraca sau daca sunt bolnavi. O familie de-o toamna, de la care nu invata nimic, dar prin care supravietuiesc.

Toamna e bine, sunt struguri multi in Tara Vrancei, e mult de munca, dar e mancare si, mai ales, sunt oameni in preajma lor. Si sunt adoptati repede, pentru ca oamenii inca sunt milosi – unde incap 10 guri la masa, mai incap doua. Nu-i pune nimeni sa munceasca, muncesc de foame. Intr-o relativa abundenta, toamna este anotimpul cel mai vesel si trist, totodata, in aceste locuri. La fel ca sufletul lor.

S-au luminat dupa ce ne-au acceptat in preajma lor. Eram noul intr-o lume modesta si imbatranita. Au vrut multe poze, cu toate ca nu vor avea poate niciodata ocazia sa le vada. Au ras si si-au incercat fortele cu tractorasul rosu. Apoi au revenit in lumea lor, era ora mesei si lumea lor se pregatea de claca. Nu puteau sa lipseasca; nu pentru ca erau asteptati ci pentru ca au invatat ca pentru a supravietui trebuie sa fie alaturi de-o familie.

Am plecat. Am ras putin de glumele lor puerile si ne-am indreptat repede gandurile spre altceva.

Aseară aş fi putut scrie despre durerea de dinţi. În primul rând o dulce şi rapidă inspiraţie a trecut fulgerător pe lângă mine şi, în al doilea rând, îmi păreau extrem de fericiţi cei din jur. Pe ei nu îi dureau măselele. Dar nu am scris pentru că mi s-a părut o glumă de-a lui Bogdan să fac asta. Cum adică să scrii despre durerea de dinţi şi, mai mult, despre mersul la stomatologie, care tocmai s-a petrecut în această dimineaţa? Şi, să fim serioşi, cine merge la dentist nu stă de regulă cu aparatul foto de gât. Aşa că… adio ilustraţie.

Apoi mi-am amintit brusc de un profesor de jurnalism. Acesta, în momentul recrutării învăţăceilor într-ale presei scrise, venea cu tot felul de idei năstruşnice. Astfel că, odată, i-a pus pe candidaţi să scrie un eseu despre o cretă. O simplă cretă albă, din acelea la care le mai simţim gustul şi acum, dacă închidem ochii şi ne ducem în urmă, spre anii de liceu, când gustam creta din diferite motive, noi, cei de la militar ca să facem febră, să ne internăm şi astfel să evităm nu ştiu ce lucrare de control. Acestea fiind spuse, ce subiect mai generos, ar putea fi, în acest caz, o durere de dinţi şi mersul la medic?… Chiar şi fără aparat. Chiar şi fără niciun strop de curaj!

Să revenim. Aseară mă durea teribil o măsea. De vreo săptămână sufeream, de fapt, dar aseară niciun fel de analgezic nu mai ştia să mă scape. Umblam cu o pastilă frigorifică la obraz (am auzit că trebuie ţinut rece) prin casă şi fumam ţigară de la ţigară. Salvarea mea de moment, adică din jumătate în jumătate de oră, era licoarea de pe fundul unei sticloanţe de Absint, de vreo 70 de grade, primită în dar. Aşa că… dă-i cu Absintul până la ziuă.

În copilărie aş fi vrut mai mult decât orice ca dinţii să nu doară. Cel puţin nu atât de tare. Şi mă chinuiam sa inteleg atunci, dacă Dumnezeu ne iubeşte, cum de ne dă asemenea dureri? La acea vreme, deşi ne aflam în perioada comunismului, educaţia religioasă la ţară era destul de severă iar sperietura cu iadul şi frica de Dumnezeu erau lait motivul oricărei discuţii, având darul să mă bulverseze total, pe mine, un biet copil de vreo cinci ani, care nu reauşea deloc să înţeleagă cum de acest Dumnezeu bun şi de oameni iubitor venea mai aproape de oameni dacă aceştia se temeau de El. Trebuia perceput ca fiind bun şi totuşi rău, dar, indiferent de percepţie, trebuia să trăieşti sub ameninţarea iadului. Şi cum de a creat acest organ, dintele, cu o structură atât de proastă, calitativ vorbind? Nu-i putea face, de exemplu, măcar să nu ne doară? Doar că oamenii au învăţat, între timp, să facă dinţi, să pună implanturi, dar nicio tehnologie nu a reuşit până astăzi să-i facă la fel cu cei originali. De altfel, niciun organ împrumutat, replantat, nu este compatibil pe deplin cu organismul, are acel ceva, cât de mic, ce te face să nu mai fii ca nou.

Am învăţat, apoi, la şcoală, că de fapt durerea este un lucru bun. În special cea de dinţi. Aberaţie mai mare nici nu puteam concepe, ştiind doar prin ce trecusem. Da, dinţii sparţi sunt o poartă de intrare larg deschisă bacteriilor, viruşilor, ciupercilor etc. Organele cele mai afectate sunt rinichii, inima, articulaţiile. Cum ar veni, durerea iniţială are scopul de a preîntâmpina una mai mare, poate chiar fatală. Şi acea durere de dinţi chiar te mişcă spre scaunul de tortură, recte cabinetul stomatologic. Dar câte dureri în viaţa n-or mai fi pe care le judecăm greşit negândindu-ne nicio secundă că ele sunt menite pentru a preîntâmpina una mult mai mare, poate chiar fatală.

Încurcate sunt căile Domnului…