Astept de vreo luna ca, in Bucuresti, sa ploua. Astept ploaia ca pe o binecuvantare dupa o vara de penitenta. Mai astept sa ploua si pentru ca vreau sa traiesc sentimentul ca sunt in alta parte, ca sunt undeva la tara, inconjurat de dealuri si capite cu fan, ca sunt uitat de lume intr-un loc uitat de lume. Ca sunt intr-un sat mic si linistit, unde nimeni nu stie pe nimeni si toti se poarta ca si cand s-ar sti de un secol. Unde lumea e calma si nu pune stapanire pe strada la o partida de remi, sau mai rau, la vreo nunta, asa cum fac vecinii mei rromi. Unde sa nu existe vehicule motorizate, muzica la maxim, glume libidinoase facute de “intelectualii” care iti cara sacii cu ciment la portbagaj in vreun obscur magazin cu materiale de constructii (lucram direct cu clientul); unde sa nu fie nori imensi de praf si miros greu, de mort.

Astept sa ploua pentru ca uneori urasc ploaia dar mi-e dor de tristetea care ma cuprinde cand sunt singur si afara ploua. Astept sa ploua si pentru ca imi place nespus efectul unui fenomen optic ce face sa apara cateva dungi de culoare atunci cand lumina este refractata de ultimii stropi de apa, la apusul soarelui.

Astept sa ploua, zilele astea

This entry was posted on marți, 2 septembrie 2008 at 10:35 and is filed under Editorial. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.