Mi-am petrecut frageda copilarie la tara. La tara insemna un micut oras de provincie din Moldova. Bunicii mei se autointitulau “targoveti” si duceau o viata simpla, mai la marginea orasului. Am petrecut acolo vreo patru ani consecutivi, pana aproape de clasa intai. Imi vedeam parintii in weekend, cred ca o data pe luna, sau poate si mai rar – se muncea si sambata pe vremea aia. Petreceam insa vacantele impreuna. In lipsa contactului fizic circulau vestile. Prin scrisori, prin telegrame si fotografii. Telefonul era o raritate si cine avea un astfel de aparat pe vremea aia era mare “boier”. Uneori vestile le primeai si prin vise, sau cel putin asa aveai tu impresia.
Fotografia, la momentul respectiv, se facea la studio, mai rar vreun unchi cu un Smena prin familie. Eu aveam un astfel de unchi si uneori ma aratam fascinat de jucaria respectiva, insa nu am avut norocul altora care au prins gustul fotografiei de la patru ani, sau si mai rau, au fost “obligati” de parinti sa pozeze, primind vreun cadou cu obiectiv.
Mersul la studio era o intreaga epopee. Erai imbracat elegant de acasa si urmarit tot drumul pana la locatia fotografului, sa nu cumva sa te stropesti in vreo baltoaca, sau mai rau, sa te impiedici si sa cazi. La fotograf nu se negocia, fotograful era un artist venerat de obicei, genul de persoana pe care nu o prea intelegi dar cu care e bine sa te stii. Sedinta de machiaj era reluata, in general cu accent pe frizura. In functie de varsta si eveniment primeai si un companion de plus sau vreun costum ridicol, dar de efect. Stateai in diverse pozitii, pana cand domnul serios din fata iti prindea sufletul pe film, intr-un final fiind liber sa alergi si sa iti eliberezi personalitatea inhibata de obiectul mare si negru indreptat impotriva ta, la studio. Nu cred ca am acordat in copilaria mea o prea mare atentie fotografiilor, poate si pentru faptul ca nu imi pot imagina casa bunicilor fara astfel de accesorii. Retin niste chipuri bucuroase cand, dupa vreo doua-trei saptamani, bunicul aducea operele artistului. Unele mari in rame impozante, altele mai mici si inecate intr-un fel de plastic rozaliu, cu suport. Iar altele fara nici un fel de accesoriu. Acestea din urma erau cele mai practice pentru ca puteau fi trimise rudelor care le strangeau in teancuri enorme si le uitau in vreun sertar din odaie, pana cand o intamplare visata ii facea sa alerge repede la telefon cu fotografia celui visat in mana, gafaind in timp ce se interesau: esti bine (?) te-am visat azi-noapte, parca treceai o apa neagra…
This entry was posted on joi, 4 septembrie 2008 at 10:01 and is filed under Editorial. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.
Uite cum trece viata, si ce mai ramane din noi…
Dupa o vreme, se va sti despre tine ca de o legenda uitata, apoi ca de nimic…
Bravo, Dane!
Si acum imi amintesc mersul la studioul foto dupa fiecare zi de inceput sau sfarsit de scoala. Era ca un ritual. Si fiecare copil al familiei urma, insotit de parinti, acelasi ritual. Am poza cu mine la sfarsit de clasa I, poza cu mine la inceput de clasa a III-a si sora mea la inceputul clasei I, apoi, cand a inceput scoala, a intrat si un var “in cadru”. Acum pozele le privesc fascinat, ingalbenite de vreme, inramate, pe un perete in casa bunicilor mei. Ma intreb daca ai nostri copii vor privi la fel de fascinati, cand vor creste, miile de fotografii digitale in care sunt surprinsi de parinti in diferite ipostaze (sau poate ca fotografiile le facem, de fapt, pentru noi).
Ai pus punctul pe “i”, Cosmin. Si eu de multe ori am senzatia ca o data ce digitalul a facut accesibila oricui aceasta activitate, facem fotografii pentru noi iar peste 30 de ani nici macar nu vom mai tine minte ca am surprins un moment important candva.
Multumim de vizita!