Piaţa din faţa catedralei Notre Dame. Locul de unde se poate admira în voie specia umană, unde se adună deopotrivă turişti şi localnici, opriţi să privească îndelung minunea gotică încă neterminată, cu gândul, că acolo, pe vremuri, trăia un cocoşat îndrăgostit de o frumoasă ţigancă. Şi, în sinea lor, poate că fiecare şi-ar fi dorit, la un moment dat, să ceară azil spre libertatea dinăuntrul catedralei, locul acela binecuvântat, unde muzica de orgă stăpâneşte până şi cotloanele cele mai ascunse. Tuaregi, femei îmbrobodite, care pot privi şi care pot fi privite doar printr-o binecuvântată mască, asemeni armăsarilor care nu trebuie sa vadă decât drumul drept, turci, libanezi, mongoloizi, domnişoare sprinţare, cupluri de amorezaţi venite în oraşul îndrăgostiţilor pentru a-şi trăi un intens, mai intens, ceas de iubire, prinţi şi cerşetori, amalgam de chipuri şi porturi care se pot admira în voie într-o frumoasă după-amiază de vară. Se poate lesne imagina că, de vei privi spre turlele ameţitoare, vei vedea pe Quasimodo cu Esmeralda în braţe, sau, coborând privirea, măcar trupurile lor, pe al ei cu vertebrele pocnite la gât, de la ştreang, pe al lui intact dar neînsufleţit doar pentru că a îndrăznit să-şi roage moartea lângă trupul iubitei, ţinându-l la piept până la capăt, cu speranţă în viaţa de după.

Veniţi, dragi păsări ale cerului. Doar voi şi Dumnezeu mi-aţi mai rămas! Veniţi, veniţi! Strigătul cerşetorului umplea piaţa. Doar clopotele reuşeau să îl acopere pentru o secundă cât o infinitate. Glasul lui puternic, izvorât din cine ştie ce adâncuri ale unui suflet fără vlagă, îţi rupea inima. Bogaţii şi săracii treceau liniştiţi pe lângă el. Îl socoteau poate un nebun. Doar păsările se opreau, îi ciuguleau din palmă şi îl înconjurau mute, ştiind că acolo vor găsi mai mult decât în oricare altă parte. Iar sărmanul lua fiecare porumbel şi îi şoptea ceva la ureche, după care acesta zbura fără să se mai întoarcă. Ca un Quasimodo al vremurilor noastre, veghea catedrala, aceeaşi ca acum cinci sute de ani. Şi ce Victor Hugo ar mai imagina povestea lui, destinul care l-a adus în comuniune cu păsările? Ce poveste de iubire, ce moarte subită a celei dragi sau a vreunui copil îi va fi doborât încrederea în specia noastră, spre care acum privea cu un fel de compasiune? Cum putea el să mai privească oamenii cu dragoste când aceştia nu-l învredniceau decât cu o privire fugară? Ce legendă bine ascunsă zăcea oare în pletele omului din faţa catedralei? Ochii aceia adânci obligau la meditaţie. Dar cine să-i privească?

În avion m-am gândit… Nu am mai pus, ca de obicei, căştile pe urechi sau ochii într-un monitor, ci m-am uitat atent pe geam. Încă de la decolare priveam cum fiecare lucru pământesc se micşorează atât de tare pe măsura ascensiunii în cer încât o maşină era un moment dat un vârf de ac, un sat apărea mai apoi la dimensiunile unei maşini, un oraş părea din ce în ce mai insignifiant, apoi, doar o păşune uriaşă sau un fluviu mai contau, dar nici acelea foarte mult. Deasupra norilor viaţa părea altfel… ce mai conta acel cerşetor, omul cu porumbeii?… Ce importanţă mai aveam eu? Imaginea astfel distorsionată îţi dădea impresia că ai putea, cu un beţigaş, să scormoneşti toate acele mici acareturi pământeşti precum face un copil cu un muşuroi de furnici. Să strici toată ordinea, căreia oamenii îi dau o aşa mare importanţă, în doar câteva secunde şi apoi să pleci la fel de liniştit ca după un duş potrivit de rece… Ce înseamnă lucrurile de la doar zece mii de metri altitudine?… Nu prea mult, nimic, de fapt, aşa cum nu înseamnă mare lucru nici de aproape, dacă ştii să le priveşti. Poate că de asta porumbeii zburau şi nu mai reveneau, poate că omul le spunea tocmai că viaţa poate fi la fel în oricare loc, indiferent de bogăţie, şi îi trimitea în ceruri, să se convingă. Apoi, porumbeii mergeau care încotro, conştienţi de data aceasta că au descoperit esenţa: poţi trăi bine atât timp cât nu încerci să-i cauţi vieţii vreun sens. Desigur, dacă realizezi că privind de departe, din cer, viaţa fiecaruia şi a tuturor la un loc este un puzzle care poate fi uşor distrus…, amestecat, tăiat şi reaşezat în altă formă…

Venez chers oiseaux des  Cieux! Il ne m’est resté que Dieu et vous! Venez, venez !(Veniţi, dragi păsări ale cerului! Doar voi şi Dumnezeu mi-aţi mai rămas! Veniţi, veniţi! tr. n.r.)