Am iubit în tinereţe, în fiecare colţ de Paris câte un bărbat. Şi-am tot iubit cu multă dăruire.

Eram dansatoare la cabaretul din centrul vechi. Oraşul era încă boem şi neatins de febra îmbogăţirii, avea un aer desuet ce plutea seara printre tei, pe străzile înguste pe care mai treceau arareori şarete. Şansonetele se auzeau la fiecare terasă deschisă, unde patronii ofereau zâmbete, cafele şi croissante cu miere.

Întâi l-am cunoscut pe Pierre. Era blând cu ochi negri şi întotdeauna îmi aducea trei trandafiri galbeni. N-am înţeles niciodată de ce trei. Mă privea în fiecare seară de spectacol, cu ochi cuminţi, întunecaţi şi blânzi. Şi-acum mă mai urmăreşte amintirea iubirii ce-mi purta. Dar am plecat.

Niciodată, de cate ori mi-am dat dragostea, nu am iubit doi bărbaţi în acelaşi timp.

Apoi l-am întâlnit pe Luc. Niciodată nu se despărţea de bastonul cu cap de abanos. Îmi povestea mereu despre Indii şi despre ploi. Îl ascultam de fiecare dată mirată de paloarea obrazului sau. Era frumos. Şi-acum mai aud în întuneric zgomotul bastonului pe caldarâm.

Mi-am dorit mereu sa pot dansa la Moulin Rouge.

Pe Maurice l-am văzut într-o zi de toamnă, când zorii abia mijeau. Mi-a oferit trăsura sa. L-am invitat la spectacolul de seară. L-am iubit mai mult decât pe toţi. Îmi amintea de valurile mării. Atât cât m-a iubit nu a lipsit la niciuna dintre  reprezentaţiile mele. În seara în care nu a fost acolo, am ştiut.

Simţeam fiecare lună care trecea prin mine, iar eu treceam prin timp.

Cu Daniel am schimbat primele zâmbete în parcul cel mare de la periferie. Avea o cicatrice pe obrazul stâng. Nu mi-a spus niciodată povestea ei. Nici eu nu am vrut să ştiu. Cu el vremea a trecut greu, ascultând aceleaşi melodii, frecventând aceleaşi restaurante. Fiecare zi era la fel. Până în ziua în care nu m-am mai dus la întâlnire.

Aş fi vrut să cânt la pian, aş fi vrut tare mult să fiu o instrumentistă genială.

În fiecare martie, mă gândesc la Jean. Numai el ştia să dăruiască lalele cu acea candoare specifică adolescentului. Bine…avea doar 18 ani atunci când m-a cunoscut. L-am învăţat iubirea, l-am învăţat gelozia şi tristeţea, deznădăjduirea şi speranţa. Ca să-l vindec a trebuit să plec din Paris pentru o vreme.

Am învăţat că păsările călătoare se întorc mereu la acelaşi cuib.

Cu Ludovic a fost cel mai greu. Mă iubea cu patimă dezlănţuită, urlându-şi pe străzi nefericirea şi sărind pe scenă atunci când îi aruncam vreun zâmbet. Din păcate, nu mă iubea doar pe mine. Sau pe ea. Ne iubea pe toate cu aceeaşi sinceritate debordantă. Până în seara în care a fost descoperit înjunghiat pe o stradă lăturalnică.

Amintirile, de cele mai multe ori, rămân bunul nostru cel mai de preţ.

De Marcel m-am îndrăgostit fulgerător în superba seară în care am început să dansez la Moulin Rouge. Alături de un grup de artişti anonimi, aşteptam să intru în noul număr. Marcel stătea la prima masă. Nu-l vedeam prea bine. Era întuneric. La ieşirea mea de pe scenă m-a aşteptat. În noaptea aceea, cu dor de mare în suflet, am fugit cu Marcel. Şi nu ne-am mai întors la Paris niciodată.

Ştiu că toate poveştile care se termină, nu fac decât să reînceapă în alte dimensiuni.

This entry was posted on luni, 8 septembrie 2008 at 12:39 and is filed under Invitati. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.