O bucurie imensă, acesta este Parisul, cetatea luminii neadormită de o mie de ani şi mereu vie în inima oricui l-a văzut măcar o dată.

În gândurile mele, Parisul este cel mai frumos oraş al Europei, poartă deschisă spre inima nobilă a lumii şi a culturii, feeric, liber şi într-o permanentă răzvrătire a spiritului. Sângele lui a sfinţit revoluţii şi curge în venele tuturor luptătorilor. Parisul este simbol al dreptăţii şi al ideii de om. Al victoriei, al primăverii şi al poeziei. Marele şi nemuritorul oraş, leagăn al iubirii şi al dragostei de viaţă, trăind sincer şi neprefăcut, rămâne visul de aur al tinereţii şi al inspiraţiei dezlănţuite.

Văd Sena strânsă între cheiuri de piatră, aceeaşi din care au fost ridicaţi pereţii negri ai Bastiliei, Turnul Eiffel, Notre Dame, unde s-a încoronat Napoleon, şi unde Victor Hugo a închipuit poveştile care ne-au încântat copilăria, apoi turnul de unde Maria Antoaneta a fost dusă ca să-şi aşeze capul sub ghilotină şi jos, pe malurile fluviului, perechile de îndrăgostiţi. Pe marile bulevarde, băieţi şi fete se sărută în văzul lumii, fără sfială.

Nopţile Parisului ni le aduc în minte pe cele de la Şosea, parcă aceleaşi unde de vânt fac să tremure teii şi-ţi strecoară în suflet nostalgie şi dor. Zeci de tineri colindă străzile cu chitarele şi cântă. Ascultându-i simţi că aşa trebuie să fi început pe vremuri şi Maurice Chevalier, iar mai apoi Yves Mantand, Adamo sau Mireille Mathieu. Acolo, în mulţimea care clocoteşte – în Place Trocadero, lângă fântânile multicolore, între Pigalle şi Blanche, în faţa bistrourilor cu firme dintre cele mai pitoreşti unde mânca Utrillo şi unde se zice, pereţii sunt pictaţi de Cocteau şi Modigliani, şi unde se recită versuri până în zorii zilei, e cineva, nu se poate să nu fie, care, mâine va birui şi va fi glorios.

Oraşul generozităţii, Parisul îşi iubeşte artiştii, pe cei care i-au dat strălucire şi deopotrivă şi pe cei ce vor veni. Oraş al bucuriei, Parisul este deopotrivă, şi oraşul luptei înălţând condiţia umană.