Belgradul îmi dă de fiecare data un sentiment de déjà vu. Am impresia că lucrurile s-au mai petrecut, îmi spune amicul M, înainte de plecare. Recunosc, nu ştiam mare lucru despre Belgrad. Destinaţiile noastre, în special după Revoluţie, sunt mai degrabă Grecia, Italia, Spania, Franţa, fie pentru muncă sau pur şi simplu pentru turism. Belgradul nu prea are loc pe listă.

Încă de la aeroport am simţit un miros demult uitat, acela de scări rulante. Dar nu asemănător cu cele de la Mall sau de la Unirea. Era izul de cauciuc încins şi ulei ars, care-ţi răscolea nările şi acum amintirile, din fiecare magazin mare, în perioada comunistă. Culorile la fel. Tonuri vechi, de albastru închis sau verde şters de timp, nuanţe uniformizate, din care răsărea cu forţă câte o reclamă stridentă, sfidătoare. Ceva vechi, ceva nou, ca la mireasă.

Amicul avea dreptate, Belgradul chiar îţi poate da impresia că ai mai trăit o dată ceea ce vezi.

Am ajuns destul de greu la hotel, traficul fiind ca în Bucureşti, poate ceva mai bine fluidizat. În schimb, sârbii nu au maşini de lux, nu am văzut multe in cele trei zile cât am poposit în capitala Serbiei. Întru început, Belgradul promitea să nu mă impresioneze. Cum mă aflam acolo în interes de serviciu,  nu mă interesa aspectul turistic. Aveam totuşi chef de umblat cu aparatul foto la ochi, şi, cel mai mult, aveam poftă să văd oamenii în mediul lor, să văd pentru prima dată cum sunt sârbii, cei care vindeau înainte ţigări Vikent şi Corona, pe care le ştiu doar din auzite, care vindeau bere şi se bucurau de trecere în Occident, care l-au inspirat pe Kusturica. Voiam să văd cum este această naţie de păstrători ai tradiţiilor, de luptători, de patrioţi. Sârbii sunt iubitori de patrie, dom’le, au ieşit cu arma în mână de câte ori a fost nevoie şi nu renunţă niciodată uşor, spunea un colonel, acum pensionar. Avem ce învăţa de la ei.
Hotelul Palace, de patru stele, unde am fost cazat, nu arăta grozav. Dar nici asta nu mă afecta, ştiind că pot să dorm într-un hotel de cinci stele la fel de bine ca la marginea pădurii, le-am încercat doar pe ambele şi sunt la fel de potrivite pentru mine. În plus, era curat, linişte. Nu mă interesa televizorul al cărui telecomandă nu am găsit-o şi nici de lipsa aerului condiţionat, înlocuit de un ventilator, exact ca la mine acasă, nu mă sinchiseam. De la etaj aveam o privelişte destul de sumbră, nişte clădiri cu faţada nerenovată, dar şi cu această imagine eram obişnuit. Până aici ne asemănăm, îmi spun. Doar că voi nu aveţi maşini de fiţe, dar pentru această schimbare de peisaj nu pot decât să vă mulţumesc. Am plecat în oraş, în puţinul timp de care puteam profita până la lăsarea întunericului.

Abia atunci pot spune că am văzut o mică parte din Belgrad, că am început să-l descopăr şi că mi-aş fi dorit să am mai mult timp. Iniţial îmi părea rău că nu am întrebat la hotel dacă e riscant să te plimbi seara, noaptea, pe străzi. Am o experienţă tristă de la Paris şi vreo două de la noi, aşa că nu-mi doream să mai trăiesc o alta. Dar, până la urmă eram acolo ca să descopăr ceva ce nu mă aşteptam, ce noi am avut şi încă mai avem, dar în cantităţi tot mai mici. Acel calm nedisimulat şi bucuria de a trăi.

Vedeam grupuri de tineri plimbându-se pe stradă, pe un bulevard central, atât de lipsiţi de griji, încât un amic nu s-a putut abţine şi a exclamat. Eu cred că oamenii aştia nu au probleme, nu au serviciu, nu au copii. Ei, de unde, îi răspund. Au la fel ca şi noi,  doar că injecţia de capitalism, goana după averi, după lux nu i-a atins mai deloc sau poate cu alt efect. La cetatea de unde se poate admira Dunărea în voie, tineri cu chitară sau doar la plimbare. Uimitor cum reuşeau să cânte în surdină, doar pentru ei. şi atunci m-am întrebat: cum, nu cântă ei să răsune valea şi înconjuraţi de multe sticle? Nu ascultă manele pe telefonul mobil? Unde sunt oare grupurile de câte cinci şase băieţi, la agăţat? Ce se întâmplase cu ei, că parcă erau mai multe fete la plimbare şi nimeni nu striga după ele, nu le ciupea de fund, nu le claxona. Primul lucru la care m-am gândit, ca la o posibilitate pentru aceste absenţe, era un meci de fotbal. Da, clar, o fi meci şi băieţii noştri se bat prin cine ştie ce galerie sau strigă în faţa televizoarelor. Stupoare, nu era nici meci. Atunci ce se întâmpla, cum îi spune la atmosfera asta care crează automat o stare de bine? Oare civilizaţie, bun simţ, bună creştere? Am plusat şi m-am uitat şi după niscaiva patrule, gândindu-mă că poate jandarmii sunt cei care îi ţin în frâu pe tinerii de pe stradă. Nu, nicio patrulă. Cred că mi-a luat vreo zece secunde să mă obişnuiesc printre ei, să nu simt niciun fel de tensiune, să am impresia că mă pot plimba liber, în voie, atât cât vreau. Terasele, pline. Se fumează peste tot, cafeaua este excelentă şi este servită întotdeauna alături de un pahar cu apă rece. La ora 23 străzile parcă se umpleau tot mai mult.

Mergem la o terasă unde câteva formaţii de muzică populară se plimbă de la masă la masă. Încerc să reperez cerşetori. Cred ca am văzut unul, dar nu a insistat. Cei mai săraci însă, omologii cerşetorilor de la noi, vindeau câte ceva, o floare, un breloc. Era limpede că nu primeau bani pentru obiectul vândut ci din milă dar gestul, faptul că munceau, că vindeau, te făcea să-l priveşti cu alţi ochi. La fiecare masă unde tarafurile îşi făceau numărul, cântând muzică populară veche, balade, hore, sârbe (oare de la sârbi vine termenul de sârbă?) vedeam oamenii fredonând. Încet, sfios, pentru suflet. Le stătea bine, indiferent de vârstă. Atunci mi-am dat seama că noi am pierdut cântecul, noi ştim mai mult să urlăm când ar trebui să tăcem, să ascultăm sau doar să murmurăm. Nu mai simţim, ci ne dăm în spectacol.

Taraful nu lua mulţi bani, nu reducea volumul cum am văzut la unul de-al nostru, care după o pauză, destul de scurtă de altfel, când nu intra nimic la arcuş, avea parcă un potenţiometru de unde diminua decibelii vocali şi instrumentali. Lăutarii sârbi cântau până simţeau că nu mai este nevoie de serviciile lor. Dacă primeau, era bine, dacă nu, îşi încercau norocul în altă parte. Ce-ar fi fost să înceapă cu texte de genul: Ce să mai faci, dom le, cu o sută de mii în ziua de azi. Păi nu tre’ să mănâncă şi gura mea ceva?

M-a impresionat Belgradul prin căldura sufletească a oamenilor, prin acel bun simţ, prin faptul că ştiu să cânte şi le stă bine făcând asta, prin iubirea care transpare din fiecare cotlon, ungher de oraş, prin lipsa de agresivitate, prin politeţe prin bună cuviinţă. Am descoperit într-un oraş mare, într-o capitală, ceea ce majoritatea au pierdut în detrimentul luxului, al hotelurilor simandicoase, a sutelor de cai putere. Am descoperit oameni…