Montmartre, cartierul boemilor, al pictorilor şi poeţilor, pe unde îşi poartă paşii îndrăgostiţii fără speranţă, trubadurii, tinerii şi bătrânii deopotrivă.  Este de neconceput să ajungi în Paris şi să ocoleşti Montmartre, să nu-ţi porţi paşii agale pe străduţele înguste spre espace Salvador Dali, de unde se poate vedea turnul de la bazilica Sacré Coeur.

Este cartierul cel mai înalt din Paris dar şi cel mai înălţător. Se poate vedea o lume pestriţă dar plină de voie bună, şi, dacă v-a plăcut filmul Amèlie Poulin, nu departe de Sacre Coeur, la o staţie de metrou, se poate vedea cafeneaua unde Amelie visa şi închipuia jocuri năstruşnice. Bucata aceasta de Paris, unde odinioară erau plantate vii, avea peste 30 de mori de vânt în secolul XIX, utilizate pentru zdrobirea strugurilor. Cartierul abundă de terase şi cafenele, ca şi acum o sută de ani, unele cu doar două sau trei mese, de unde poţi, ispirat de o cafea, să te laşi în voia gândurilor, acompaniate de un vals la acordeon, (nu vă gândiţi că ar putea fi interpretat de vreun artist român din Ferentari, pentru că muzica sună cu adevărat bine) şi să te reîntorci în timpurile în care poate chiar Van Gogh privea din acelaşi unghi. Ce vor fi compus oare din cine ştie ce boemă cafenea Apollinaire sau Verlaine?

Rătăcind pe aceste străduţe, până în faţa bazilicii, ne-am oprit la un moment dat să admirăm priveliştea. Ne uitam la circarii care se jucau cu focul, la propriu, apoi schimbam focusul către grupurile de suporteri ale unei echipe germane (cred că fusese un meci) care treceau făcând valuri şi scandând ceva numai de ei ştiut, şi ne bucuram de fiecare moment frumos trăind acolo, când, deodată, o văd pe Irène, prietena pariziană, că se întoarce teribil de încântată că o zărise pe… nici nu am înţeles despre cine povestea, pentru că vorbea precipitat, era emoţionată, nerăbdătoare şi mă tot chema într-un loc. Am prins doar ideea că ar fi un personaj din Gadjo Dilo, film mult îndrăgit, cel puţin de grupul nostru. Mă gândeam că este vorba despre Romain Duris, actorul care îl joacă pe Stéphane, dar nu, era chiar personajul feminin din Gadjo, Sabina, adică Rona Hartner a noastră.

Irènei îi era oarecum jenă să o abordeze de una singură, deşi îşi dorea foarte mult. Aşa se explicau chemările ei intempestive. Mi se pare şi acum uşor comic că vorbeam în franceză, deşi amândoi eram români. Ei, vă imaginaţi că nu a durat mult, pentru că am trecut imediat pe graiul neaoş, din care înţelegea şi Irène câte o frântură, doară suntem latini. Irène nu mai putea de bucurie că a întâlnit-o pe una dintre actriţele preferate iar soţia mea ne filma de zor. Apoi am coborât pe lângă caruselul care mi-a adus-o din nou în minte pe simpatica Amelie, am pierdut metroul, dar asta după ce ne-am aventurat prin Place Pigalle, loc de unde s-a mai născut o poveste… cu iz de aventură.