Aseară aş fi putut scrie despre durerea de dinţi. În primul rând o dulce şi rapidă inspiraţie a trecut fulgerător pe lângă mine şi, în al doilea rând, îmi păreau extrem de fericiţi cei din jur. Pe ei nu îi dureau măselele. Dar nu am scris pentru că mi s-a părut o glumă de-a lui Bogdan să fac asta. Cum adică să scrii despre durerea de dinţi şi, mai mult, despre mersul la stomatologie, care tocmai s-a petrecut în această dimineaţa? Şi, să fim serioşi, cine merge la dentist nu stă de regulă cu aparatul foto de gât. Aşa că… adio ilustraţie.

Apoi mi-am amintit brusc de un profesor de jurnalism. Acesta, în momentul recrutării învăţăceilor într-ale presei scrise, venea cu tot felul de idei năstruşnice. Astfel că, odată, i-a pus pe candidaţi să scrie un eseu despre o cretă. O simplă cretă albă, din acelea la care le mai simţim gustul şi acum, dacă închidem ochii şi ne ducem în urmă, spre anii de liceu, când gustam creta din diferite motive, noi, cei de la militar ca să facem febră, să ne internăm şi astfel să evităm nu ştiu ce lucrare de control. Acestea fiind spuse, ce subiect mai generos, ar putea fi, în acest caz, o durere de dinţi şi mersul la medic?… Chiar şi fără aparat. Chiar şi fără niciun strop de curaj!

Să revenim. Aseară mă durea teribil o măsea. De vreo săptămână sufeream, de fapt, dar aseară niciun fel de analgezic nu mai ştia să mă scape. Umblam cu o pastilă frigorifică la obraz (am auzit că trebuie ţinut rece) prin casă şi fumam ţigară de la ţigară. Salvarea mea de moment, adică din jumătate în jumătate de oră, era licoarea de pe fundul unei sticloanţe de Absint, de vreo 70 de grade, primită în dar. Aşa că… dă-i cu Absintul până la ziuă.

În copilărie aş fi vrut mai mult decât orice ca dinţii să nu doară. Cel puţin nu atât de tare. Şi mă chinuiam sa inteleg atunci, dacă Dumnezeu ne iubeşte, cum de ne dă asemenea dureri? La acea vreme, deşi ne aflam în perioada comunismului, educaţia religioasă la ţară era destul de severă iar sperietura cu iadul şi frica de Dumnezeu erau lait motivul oricărei discuţii, având darul să mă bulverseze total, pe mine, un biet copil de vreo cinci ani, care nu reauşea deloc să înţeleagă cum de acest Dumnezeu bun şi de oameni iubitor venea mai aproape de oameni dacă aceştia se temeau de El. Trebuia perceput ca fiind bun şi totuşi rău, dar, indiferent de percepţie, trebuia să trăieşti sub ameninţarea iadului. Şi cum de a creat acest organ, dintele, cu o structură atât de proastă, calitativ vorbind? Nu-i putea face, de exemplu, măcar să nu ne doară? Doar că oamenii au învăţat, între timp, să facă dinţi, să pună implanturi, dar nicio tehnologie nu a reuşit până astăzi să-i facă la fel cu cei originali. De altfel, niciun organ împrumutat, replantat, nu este compatibil pe deplin cu organismul, are acel ceva, cât de mic, ce te face să nu mai fii ca nou.

Am învăţat, apoi, la şcoală, că de fapt durerea este un lucru bun. În special cea de dinţi. Aberaţie mai mare nici nu puteam concepe, ştiind doar prin ce trecusem. Da, dinţii sparţi sunt o poartă de intrare larg deschisă bacteriilor, viruşilor, ciupercilor etc. Organele cele mai afectate sunt rinichii, inima, articulaţiile. Cum ar veni, durerea iniţială are scopul de a preîntâmpina una mai mare, poate chiar fatală. Şi acea durere de dinţi chiar te mişcă spre scaunul de tortură, recte cabinetul stomatologic. Dar câte dureri în viaţa n-or mai fi pe care le judecăm greşit negândindu-ne nicio secundă că ele sunt menite pentru a preîntâmpina una mult mai mare, poate chiar fatală.

Încurcate sunt căile Domnului…