La inceput am crezut ca sunt fii arendasului. Cocotati in remorca plina cu saci incarcati cu struguri, pareau in elementul lor. Au sarit vitejeste de acolo si s-au aciuat pe-o banca, cu ochii in toate partile, putin incomodati de privirile noastre curioase. Cuminti, asteptau sa descarcam remorca pentru a se reintoarce in lumea lor, in vie. N-am apucat sa le aflam povestea si credeam ca vor disparea pentru totdeauna. Ne-am vazut de sacii nostri si am uitat de ei…
I-am reintalnit putin mai tarziu, tot in remorca si tot printre saci. De data asta pe teritoriul lor, printre butucii incarcati cu feteasca alba. Sunt ai viei…copii nimanui auziram vorbe printre oamenii ce-si vindeau zilnic munca, la cules. Ii mai iau eu acasa acum ca-i frig si n-are unde sta. Mama-sa e in Italia, la munca si n-are nimeni grija lor.
Sunt gemeni: Gicu si Doru. Nu se au decat pe ei si aluneca pe o panta abrupta catre pierzanie. Au 11 ani si au pierdut demult contactul cu o copilarie decenta. Bucuriile lor sunt simple: tigarile, castronul cu fasole aburinda pe care il primesc zilnic la cules si ceilalti. Ceilalti sunt familia lor. O familie perfecta pentru mintea lor de copii, o familie care le da tigari si mancare, o familie care nu se intereseaza daca merg la scoala sau nu, daca au ce imbraca sau daca sunt bolnavi. O familie de-o toamna, de la care nu invata nimic, dar prin care supravietuiesc.
Toamna e bine, sunt struguri multi in Tara Vrancei, e mult de munca, dar e mancare si, mai ales, sunt oameni in preajma lor. Si sunt adoptati repede, pentru ca oamenii inca sunt milosi – unde incap 10 guri la masa, mai incap doua. Nu-i pune nimeni sa munceasca, muncesc de foame. Intr-o relativa abundenta, toamna este anotimpul cel mai vesel si trist, totodata, in aceste locuri. La fel ca sufletul lor.
S-au luminat dupa ce ne-au acceptat in preajma lor. Eram noul intr-o lume modesta si imbatranita. Au vrut multe poze, cu toate ca nu vor avea poate niciodata ocazia sa le vada. Au ras si si-au incercat fortele cu tractorasul rosu. Apoi au revenit in lumea lor, era ora mesei si lumea lor se pregatea de claca. Nu puteau sa lipseasca; nu pentru ca erau asteptati ci pentru ca au invatat ca pentru a supravietui trebuie sa fie alaturi de-o familie.
Am plecat. Am ras putin de glumele lor puerile si ne-am indreptat repede gandurile spre altceva.
This entry was posted on joi, 25 septembrie 2008 at 21:40 and is filed under Oameni. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.
Primul meu sentiment pentru ei este de mila…amestecata cu duiosie…sunt niste copii, ai nimanui, pe care acum ii multumeste sa aiba farfuria cu fasole, si putina caldura…pentru mai tarziu, insa, nu au nici o sansa…decat pe aceea, nemiloasa, de a da viata altor copii care sa ne inspire, iar, mila…si duiosie…
Bogdane, ai surprins o “felie” de realism al existentei umane.De fapt, e o portie mare, si destul de greu de digerat pentru cei care se uita mai des in oglinda vietii, si nu se vad doar pe ei insisi, multumiti sau nemultumiti de ce au, de ce sunt. Iti multumesc. Eu ma plangeam, in sinea mea, de examene, de credite la banci, de frigul toamnei de afara.Am uitat ca mie nu mi-a fost NICIODATA foame.
Multumesc pentru vizite si comentarii, Monica.
Uneori ar fi bine sa constientizam ca greutatile noastre sunt nimic in comparatie cu altele. Poate in felul asta vom reusi sa ne schimbam si sa schimbam ceva.
Abia acum am citit. Scrii foarte bine, felicitari! Dar sa pastram nota de realism din randurile tale si s-o aruncam asupra comentariilor…poti sa constientizezi cate greutati vrei tu, NIMIC nu se va schimba…nu sunt o fire pesimista, dimpotriva…dar stii si tu….scenele astea nu te ajuta decat sa inspire sa scrii bine, te imbogatesc interior prin intensitatea cu care le traiesti si-atat… a disparut din lume sentimentul de a ajuta neinteresat.
Stiu ca tonul e unul certaret, dar asa reactioneaza unii cand simt revolta impotriva lumii asteia inegale:)
Multumesc pentru vizita si apreciere.
Sunt constient ca nu se face primavara cu o floare, insa mai sper ca putem schimba mentalul colectiv.