New York. Un oraş în care poţi să faci fotografii într-una. Nu cred că am mers mai mult de cinci minute pe stradă fără să mă opresc să mai adaug câţiva mega pe cardul meu, deja suprasolicitat. La un moment dat am şi renunţat să mă mai opresc – mergeam şi fotografiam, mergeam.

Cel mai mult mi-au plăcut oamenii. N-am mai văzut niciodată o amestecătură mai mare. Nici n-are rost să-i descriu, dar veneau în toate formele, culorile şi mărimile. Hainele la fel. N-am văzut pe nimeni în pielea goală, dar cred că nici dacă ar fi fost vreunul să o facă, nimănui nu i-ar fi păsat. Cred că şi doar gândul îi făcea pe potenţialii amatori să se lase păgubaşi. Am văzut câţiva şmecheri care mergeau la bustul gol. Mi-am adus aminte de Petroşani; şi acolo cei mai interesanţi dintre muritori mergeau ziua în amiaza mare fără tricou pe ei. De remarcat se făceau remarcaţi. Sper că era singurul lor obiectiv.

De fapt, la New York am văzut de toate. Are câte ceva din fiecare mare sau mic oraş pe care l-am văzut vreodată şi tocmai de asta este unic. Taxiurile şi pietonii circula la fel de iresponsabil ca la Bucureşti. Oamenii sunt la fel de gălăgioşi ca la Roma. Restaurantele sunt la fel de rafinate ca la Paris. Reclamele stradale la fel de luminoase ca la Tokio. Bogăţia etalată uneori la fel ca la Moscova. Sărăcia la fel ca în Irak.
Îmi place New York-ul pentru că e ca un fel de Bucureşti locuit de americani, care pun mai multă valoare pe politeţea aparentă. Îmi place pentru că treci din Chinatown în Little Italy dând colţul. De acolo până la un restaurant pakistanez mai faci încă cinci minute, asta dacă nu cumva te nimereşti acolo de St. Patrick’s Day şi irlandezii organizează o paradă pe bulevardul pe care ar trebui să-l traversezi.

Îmi place New York-ul pentru că nimeni nu te întreabă de unde eşti. Accentele sunt atât de variate şi engleza vorbită de locuitori atât de mobilă încât oricine poate să treacă drept american. Sau de japonez. Sau de român. Oricum, nimănui nu-i pasă. Eşti la New York, aşa că eşti exact ceea ce vrei tu să fii.

Weekendul trecut a fost plin de evenimente. Sambata eram pregatiti sa mergem la Muzeul Taranului Roman si consideram suficient acest pelerinaj pentru un eveniment de sfarsit de saptamana. Pe drum am descoperit avantajul sa asculti postul national de radio: afli o multime de lucruri de care altfel nu vei sti niciodata ca s-au intamplat. Asa si noi – in timp ce chinuiam martoaga intr-un loc ingust de parcare, tocmai auzeam ca Muzeul National al Satului “Dimitrie Gusti” organizeaza Targul Eco. Perfect ne-am zis, dupa ce mergem la cruci, dam o fuga si la Muzeul Satului, e la doi pasi.

Si iata-ne sambata dupa-amiaza la coada care am senzatia ca se formeaza mereu la intrarea principala in muzeu. N-am mai vizitat muzeul de pe la 10 ani si asta nu pentru ca nu mi-ar placea. Nu. Am multe rude in provincie si inainte de ‘89 toata lumea vedea Bucurestiul ca pe ultima frontiera in Romania. Sa mergi la Bucuresti era oarecum ca la bai: se gaseau o multime de chestii indisponibile in provincie, orasul era plin de celebritati si mai erau muzeele.Te intorceai la activitatile zilnice satisfacut, si nu doar sufleteste. Iata-ma deci acompaniind fiecare unchi, matusa, var, verisoara si tot asa, pe la toate muzeele din oras. Nu chiar la toate, rudele mele nu se inghesuiau la muzeele de arta, de exemplu, insa la Antipa am fost de cel putin 10 ori. La fel si cu Muzeul Satului. In copilarie il vedeam aproape in fiecare vara si dupa revolutie, cand Bucurestiul nu mai era locul de pelerinaj al rudelor mele, am renuntat sa-l mai frecventez.

N-am simtit mari emotii cu ocazia revederii dupa 20 de ani. Am regasit aceeasi aglomeratie ca si pe vremuri. Semn bun imi zic, lumea inca mai are deschidere catre cultura si traditii si asta ma bucura nespus. Dar socoteala de la intrarea pe poarta muzeului nu se potriveste in totalitate cu cea de la iesire. Pe langa cei 15 producatori – comercianti de alimente eco, diversi mestesugari isi prezentau operele: icoane, oua incondeiate, masti, ceramica pictata. Insa evident atractia era reprezentata de alimente: miere, sucuri naturale, specialitati pe baza de lapte, produse de panificatie, chiar si un stand cu preparate din carne de melc unde era aglomerat bine. Coada organizata, insa, am vazut intr-un singur loc: la mezeluri. Ca si inainte de ‘89 la alimentara si aici aceleasi tipologii de personaje: cei care formau cuminti si resemnati coada, pe 3 randuri, si cei care incercau tot felul de tertipuri pentru a se baga in fata. De unde si scandalul, deh, coada fara scandal nu se poate. Interesant ca pe rulota unde se vindeau mezeluri traditionale, scria cu litere de-o schioapa: non bio.

Impresia finala a fost ca lumea nu vine neaparat pentru cultura si traditii si nici pentru ca nu a mai mancat de mult branza de bivolita sau pateu de melc. Cred ca vine mai degraba cu speranta ca la astfel de targuri mai poti gasi vreun chilipir…

Ziua de 14 Septembrie are o semnificatie speciala pentru crestinii ortodocsi: Inaltarea Sfintei Cruci. In secolul IV imparatul Constantin are o viziune inaintea unei batalii importante cu barbarii acelor vremuri: semnul crucii pe cer si inscriptia “intru acest semn vei invinge” ; semnul este utilizat mai apoi pe toate steagurile si scuturile soldatilor sai si intr-un final batalia este castigata. Mai apoi imparatul isi trimite mama, pe Elena, sa caute crucea rastignirii in Ierusalim. Aceasta este gasita, impreuna cu celalte doua cruci, ale talharilor, si dupa ce isi dovedeste autenticitatea printr-o minune, crucea este aratata poporului adunat la fata locului. Legenda este interesanta mai ales pentru ca reda momentul ales de Constantin pentru introducerea crestinismului ca religie oficiala, ce coincide cu popularitatea tot mai mare a acestei religii in sanul poporului si cu decaderea religiilor pagane. In traditia populara, in unele zone din tara, Ziua Crucii marcheaza si Carstovul Viilor cand se incepe culesul viei.

La Muzeul Taranului Roman Bucuresti, Ziua Crucii a fost sarbatorita prin realizarea unui targ-expozitie de icoane si cruci. Aproximativ 30 de mesteri iconari si crucieri au expus operele realizate, in curtea muzeului. Alaturi de aceste obiecte de cult, la muzeu s-au mai putut achizitiona alimente traditionale, unde in stil pur romanesc, aglomeratia era cea mai mare.

Montmartre, cartierul boemilor, al pictorilor şi poeţilor, pe unde îşi poartă paşii îndrăgostiţii fără speranţă, trubadurii, tinerii şi bătrânii deopotrivă.  Este de neconceput să ajungi în Paris şi să ocoleşti Montmartre, să nu-ţi porţi paşii agale pe străduţele înguste spre espace Salvador Dali, de unde se poate vedea turnul de la bazilica Sacré Coeur.

Este cartierul cel mai înalt din Paris dar şi cel mai înălţător. Se poate vedea o lume pestriţă dar plină de voie bună, şi, dacă v-a plăcut filmul Amèlie Poulin, nu departe de Sacre Coeur, la o staţie de metrou, se poate vedea cafeneaua unde Amelie visa şi închipuia jocuri năstruşnice. Bucata aceasta de Paris, unde odinioară erau plantate vii, avea peste 30 de mori de vânt în secolul XIX, utilizate pentru zdrobirea strugurilor. Cartierul abundă de terase şi cafenele, ca şi acum o sută de ani, unele cu doar două sau trei mese, de unde poţi, ispirat de o cafea, să te laşi în voia gândurilor, acompaniate de un vals la acordeon, (nu vă gândiţi că ar putea fi interpretat de vreun artist român din Ferentari, pentru că muzica sună cu adevărat bine) şi să te reîntorci în timpurile în care poate chiar Van Gogh privea din acelaşi unghi. Ce vor fi compus oare din cine ştie ce boemă cafenea Apollinaire sau Verlaine?

Rătăcind pe aceste străduţe, până în faţa bazilicii, ne-am oprit la un moment dat să admirăm priveliştea. Ne uitam la circarii care se jucau cu focul, la propriu, apoi schimbam focusul către grupurile de suporteri ale unei echipe germane (cred că fusese un meci) care treceau făcând valuri şi scandând ceva numai de ei ştiut, şi ne bucuram de fiecare moment frumos trăind acolo, când, deodată, o văd pe Irène, prietena pariziană, că se întoarce teribil de încântată că o zărise pe… nici nu am înţeles despre cine povestea, pentru că vorbea precipitat, era emoţionată, nerăbdătoare şi mă tot chema într-un loc. Am prins doar ideea că ar fi un personaj din Gadjo Dilo, film mult îndrăgit, cel puţin de grupul nostru. Mă gândeam că este vorba despre Romain Duris, actorul care îl joacă pe Stéphane, dar nu, era chiar personajul feminin din Gadjo, Sabina, adică Rona Hartner a noastră.

Irènei îi era oarecum jenă să o abordeze de una singură, deşi îşi dorea foarte mult. Aşa se explicau chemările ei intempestive. Mi se pare şi acum uşor comic că vorbeam în franceză, deşi amândoi eram români. Ei, vă imaginaţi că nu a durat mult, pentru că am trecut imediat pe graiul neaoş, din care înţelegea şi Irène câte o frântură, doară suntem latini. Irène nu mai putea de bucurie că a întâlnit-o pe una dintre actriţele preferate iar soţia mea ne filma de zor. Apoi am coborât pe lângă caruselul care mi-a adus-o din nou în minte pe simpatica Amelie, am pierdut metroul, dar asta după ce ne-am aventurat prin Place Pigalle, loc de unde s-a mai născut o poveste… cu iz de aventură.

Evit sa apar in poze. Uneori am senzatia ca si ele ma evita pe mine. Cand sunt cu aparatul de gat (cam rar in ultima vreme), multi au impresia ca sunt personajul care trebuie sa le faca lor poze. Unii dintre noi au o placere aparte sa aiba cat mai multe imortalizari cu ei insisi in diverse ipostaze. Urasc asta. O poza imi aduce aminte ca am fost prezent la locul sau in momentul respectiv, atunci cand o privesc. La ce bun sa apar si eu acolo? Ca sa ma vad pe mine? Nu multumesc, sunt plictisit de ce vad zilnic in oglinda… Atunci ca sa dovedesc altora ca am fost acolo? Iarasi nu vad logica unor dovezi de acest gen, ce, nu ma mai crede nimeni pe cuvant?

Candva prin facultate unul din profesori a adus aminte de o povestioara care circula pe seama lui Hitler. Se pare ca acesta avea un album cu fotografii personale in care el nu aparea niciodata, pe fiecare pagina a albumului fiind insa scrise, in functie de personaje, urmatoarele tipuri de descrieri: EU si Eva, era doar Eva Braun, sau EU si cainele meu x, evident cainele poza singur intr-o ipostaza martiala; EU si costumul meu de caporal – costumul tolanea pe un divan, fara proprietar… Nu stiu cat adevar este in aceasta istorioara, insa mi-a trecut prin cap ca asa as putea fi omniprezent in fotografiile mele: sa-mi declar fatis aparitia in ele, atunci cand lipseste cu desavarsire. Cu siguranta cineva ma va vedea.

Mai jos, prima incercare. Scuzati stangacia, v-am zis doar ca nu-mi place sa apar in poze…

… prin Europa