Am obiceiul să vizitez ruine istorice atunci când, în cursul escapadelor mele din capitală, mi se ivesc astfel de obiective în cale. Nu merg să le văd pentru că m-ar atrage în mod special nepăsarea ce se ascunde după fiecare piatră şi nici pentru a marca încă un obiectiv turistic pe harta orgoliilor mele mic-burgheze. Merg pentru a-mi imagina cum trăiau oamenii acolo. Fac, astfel, exerciţii de imaginaţie ad-hoc şi încerc, mai ales, să mă pun în pielea personajelor de demult şi să traiesc o emoţie când trec pe lângă un zid, pe lângă o coloană, pe sub un portal.
Ce vor fi simţit oamenii de acum 2500 de ani la Histria, când abia se iveau zorile acestei aşezări la o departare de 500 de stadii de gura sacră a Istrului (Strabon), acum pe malul lacului Sinoe? Erau oare încrezatori în viitor? Ce vise măreţe i-au făcut să colonizeze ţărmuri atât de îndepărtate de cel grec? De bună seamă raţiunile economice în alegerea dezvoltării unei regiuni nu erau foarte diferite de cele actuale: Marea Neagră reprezenta şi atunci un imens potenţial comercial şi strategic.
Histria a cunoscut aproape 1500 de ani de existenţă. Locuitorii săi au trebuit mai întâi să facă faţă atacurilor barbare. Şciţii şi chiar geţii nu au privit cu ochi buni dezvoltarea unui oraş grec în coasta lor. De buna seamă, bogăţiile pe care grecii le-ar fi putut ascunde în adâncurile cetăţii i-au făcut atenţi pe vecinii din jur. Însă asta nu a fost suficient pentru a clinti viitoarea aşezare. Treptat, aşa cum au fost în stare să clădească din nimic, într-un loc îndepărtat, un oraş înfloritor, grecii au ştiut să îşi consolideze o reputaţie de comercianţi şi buni meşteşugari, care să le permită relaţii prospere cu vecinii. Cetatea a cunoscut mai multe stadii de dezvoltare şi mai multe stăpâniri – printre care şi pe cea a lui Burebista. A înfruntat necunoscutul o dată cu fondarea sa, a trecut printr-o perioadă înfloritoare, o dată cu creşterea economică (de remarcat influenţa şi tenacitatea pe care le-au avut coloniştii pentru a ridica din nimic economia oraşului!) şi în sfârşit a ajuns la final. La un final pe care nu l-au dictat invaziile barbare ci tot cea care a făcut posibil acest destin: Marea Neagra. O dată cu formarea Lacului Sinoe, Histria rămâne fără cel mai de preţ avut al său: ieşirea la rutele economice de pe mare. În condiţiile în care invaziile succesive ale hunilor şi goţilor împiedicau dezvoltarea oraşelor de pe uscat, cu care locuitorii ar fi putut întreţine prospere relaţii economice, în condiţiile în care protecţia romană se retrăsese demult dincolo de malurile Dunării, modificarea reliefului a condamnat Histria la o moarte economica, lentă şi dureroasă.
Ce vor fi simţit locuitorii aşezării acum 1500 de ani, când apusul acestei civilizaţii era vizibil la orizont? Ce drame ne-ar putea dezvălui aceste ziduri, dacă am şti să le ascultăm? Ce vor fi gândit şi sperat ultimii colonişti atunci când inevitabilul exod era aproape?
Retorice întrebări… Poţi, eventual, să îţi închipui ce va fi fost, dar n-ai de unde să ştii adevarul. Au rămas prea puţine informaţii, iar mâna de arheologi care încă visează să decopere trecutul a obosit. Şi tot în vizitele mele, dupa ce emoţii felurite mă părăsesc, două cuvinte imi stăruie în minte şi mă poiectează în viitor, printre ruinele marilor oraşe actuale: memento mori.
