Pe noptatice cărări
Luna trece-n pas de menuet,
ca o fecioară îmbătată
de fiorul depărtărilor:
Unde eşti, Risipitorule?
Adă-mi apa şi doniţele-napoi!
Păsări speriate mă lovesc
cu sfârcuri de aripi,
ca evantaiele de vânt
cad peste trupul meu pietrele.
S-au trezit şerpii în văgăuna nopţii
şi vor să mă muşte cu gura de venin,
dar eu fug, fug în necunoaştere
ca o briză de vânt,
mânată de umbra morţii…
Dar iată: ţărâna pământului
mi se lasă cald peste pleoape
şi-n nări simt mirosul ierbii
şi-al pâinii coapte –
numai de n-aş muri!
Unde eşti Risipitorule?
Adă-mi apa şi doniţele-napoi!

Aurel Ivan, volum Arlechin de iarba

Mi-au placut intotdeauna cainii. Mult de tot. Si mi-am dorit mereu unul. Copil fiind, pana la revolutie, nu prea vedeam persoane care sa isi creasca prietenul nedespartit, la bloc. Era in cartier un cuplu nonconformist pentru acele vremuri, nene pletos si tanti pletoasa si fara bijuterii, ce traiau cu un tekel in apartament. Mi se pareau mai degraba ciudati pentru a-mi starni vreo urma de invidie. Si-apoi, modelul nu era chiar ceea ce mi-as fi dorit. Apoi a urmat Lassie – un excelent serial pentru copilul din mine. Gata, mi-am zis, cand o sa fiu mare, imi iau un Lassie. Am inceput sa ma informez despre rasele de caini. Cand am aflat ca Lassie era de fapt un collie si ca e un caine ciobanesc – parca nu mi-a mai placut asa de tare… Apoi un vecin si-a cumparat-o pe Lesi, un pui corcitura de ciobanesc german, care se dorea reprezentarea autohtona a originalului, la noi in bloc. Crescand vecin cu Lesi pana pe la 14 ani, mi-am dat seama ca parintii mei, care aveau alte pareri despre cresterea cainilor in apartament, aveau intr-un fel dreptate: iti satisfaci un moft chinuind un animal. Nu mai stau in cartier, Lesi a murit demult iar locul i-a fost luat de un dog italian, mare si greoi, cu care nu ti-ai dori sa urci in lift…

Visul insa mi-a ramas. Cred in continuare ca un astfel de prieten va stapani curtea viitoarei mele case si tocmai de aceea am reactionat cand am aflat ca, pe 11 Octombrie, Parcul Carol se transforma in Orasul Animalelor, eveniment dedicat Zilei Mondiale a Animalelor, organizat de GIA (Group Initiative for Animals). Asa ca mi-am luat frumos aparatul si impreuna cu amicul D. am pornit la drum. La intrarea in parc era ceva aglomeratie, in principal datorita comunitarilor care au decis sa isi rotunjeasca veniturile vanzand chinezarii, printre picioarele si mesele carora se incurcau alti comunitari, patrupezi de aceasta data, si fara de dorinte mercantile.

In parc se apropia startul unui concurs pentru cateii mai norocosi, ce-si gasisera stapani generosi, gata sa-i scoata in lume ori de cate ori era cerere pe piata. Prin inghesuiala specifica unor astfel de manifestatii, mi-am gasit loc pentru a prinde cateva cadre.

Cainii erau principala atractie, insa nu singura, pentru ca acolo se aflau si pisici pentru adoptie, iepurasi, papagali, chiar si un cal. Toti erau pasnici locatari ai Orasului Animalelor.

Totusi, ce il determina pe omul nostru sa isi ia o mica sau mai mare vietate, pe care sa o creasca in apartament? De ce se recurge oare la plata unor sume exorbitante pentru un pet de rasa, cand se poate adopta unul fara pedigree? De ce oamenii care stau la tara nu practica in nici un fel acest obicei?

Cand eram prin ultimul an de facultate, la unul din seminarii discutam despre copii, mai precis despre motivatia de a aduce un copil pe lume. Diverse raspunsuri care mai de care mai banale si potential adevarate. Totusi, printre acestea, pornind de la modul in care tratam copii cand sunt mici, a razbatut si ipoteza ca oamenii aduc pe lume o jucarie. Propria lor jucarie, vie, – care pe parcurs isi pierde farmecul, asa cum se intampla sa te plictisesti de orice jucarie, la un moment dat, si preia caracteristicile unui om. Nu voi dezvolta subiectul, insa, surprinzator, in contextul acela ideea nu a putut fi demontata. Cam asta cred eu despre cresterea pet-ului: iti cumperi o jucarie vie si mergi intr-atat de departe cu obiceiul de consum incat dai o multime de bani pentru ca ea sa fie de firma. Exact cum faci cand te duci in mall.

In rest, multa lume, copii – fiecare cu animalutul in brate si o atmosfera generala de voie buna si bucurie; surprinzator, tinand cont ca nu se vedeau pe nicaieri grataragii inecati in fumul micilor, dozatoare de bere si, mai ales, nu se ascultau manele.

Fiecare dintre noi va fi gustat poate, la un moment dat, un creier pane bine făcut, delicios, după care s-a lins pe buze şi a băut o cupă de vin. Dar despre cum se prepară acest miraculos produs culinar, mai puţină lume ştie. Fiind de faţă la o demonstraţie de acest gen, nu am putut să mă abţin şi am tras nişte cadre. Putem să ne imaginăm că nu momentul în care se tăvăleşte creierul prin compoziţia preparată din făină, ouă etc este cel mai interesant, ci felul prin care acest organ dătător de vise şi reacţii animalelor ajunge în această etapă. Trebuie să recunosc că prezentarea nu va fi completă pentru că nu am asistat la sacrificarea bietelor oiţe ci doar la etapa post-deces. Ca să fiu sincer până la capăt, acest post mi-a fost inspirat de editorialul din Photomagazine, numărul din luna octombrie, care părea scris mai mult ca un preambul la tematica revistei decât din convingeri foarte bine înrădăcinate, şi care îndemna la o trecere bruscă spre vegetarianism, nu din cauza toxinelor bietelor animale omorâte pentru a fi îngurgitate, ci din mila pentru zbuciumul şi agonia pe care aceste vieţuitoare le trăiesc în momentele sacrificiului suprem. Peste cincizeci de ani, atunci când nu ştiu ce MISA va constata că şi plantele au suflet, ne vom condamna probabil singuri la o înfometare în masă, îngropaţi în bălăriile printre care vor alerga mai mult sau mai puţin paşnice vacile şi oile sălbatice, mulţumind divinităţii că s-au înmulţit atât de mult încât, la un moment dat, se vor mânca între ele, până la o nouă revoltă spirituală, de data aceasta chiar a lor.

Version en français

Francezul David Savary este un pasionat al imaginii. Am fost colegi pentru o săptămână la un curs de Comunicare în situaţii de criză, la Paris, şi am vânat imagini într-o seară ploioasă, în Montmartre. Am rămas amici. La un moment dat, mi-a cerut fotografii cu peisaje din România. Cum nu aveam decât un dvd din concediu, Ardeal şi Maramureş, am încercat să fac o selecţie de 12, ceva mai reuşite. Apoi le-a publicat, documentându-se şi scriind în locul meu explicaţii pentru fiecare imagine în parte. Între timp, David şi-a îmbunătăţit site-ul http://davidsavary.free.fr . Apoi tăcere, aproape doi ani, cînd dintr-o dată, în începutul acestei veri, l-am sunat ca să-i spun: Salut, sunt la Amboise şi astăzi voi ajunge la Tours (oraşul său natal). A fost un bun pretext pentru naşterea acestui interviu, în care David ne împărtăşeşte câte ceva din experienţa sa de fotoreporter militar.

Dan Mireanu: Pentru început, aş vrea să te întreb dacă ai avut un mentor. Este important pentru un fotograf să aibă o persoană care să-l inspire?

David Savary: Nu am avut mentor. Am învăţat singur, citind multe reviste de specialitate, printre care, desigur, cea de neocolit era Chasseur d’Images.

Dan Mireanu: Care a fost prima fotografie publicată într-o revistă? Câţi ani aveai când a apărut. O păstrezi?

David Savary: Prima fotografie publicată este un portret al unei tinere domnişoare, Delphine, în revista Objectif Photo, la începutul lui 2005. Aveam 32 de ani şi făceam fotografie de şase ani.

Dan Mireanu: Cine a fost fotograful care te-a influenţat? Fotograful pe care l-ai recomanda unui începător?

David Savary: Cartier-Bresson, Capa, Jonvelle, Doisneau… toţi fotografii au de învăţat de la ei. Mai ales de la Doisneau şi Capa, deoarece aceştia întruchipează două stiluri atât de diferite: unul încearcă să fie invizibil, pentru a nu perturba cadrul fotografiat, celelalt participant activ la acţiune, în contact cu persoanele fotografiate.

Dan Mireanu: Ce sfat ai da unui fotograf începător?

David Savary: Să fotografieze ceea ce-i place, ceea ce cunoaşte mai bine. În primul rând trebuie să-i facă plăcere, să nu se piardă în dorinţa de a încerca toate domeniile fotografiei.

Dan Mireanu: Un mic secret pentru un debutant?

David Savary: Se pune întrebarea: Ce vreau să arăt? Înainte de a declanşa, trebuie să simţi foarte bine locul, persoanele, să te forţezi să priveşti toată scena în vizor pentru a defini cel mai bun cadru, pentru a elimina detaliile care deranjează. Din cauză că fotografia digitală nu costă, tendinţa este de a declanşa foarte mult, spunându-ţi: Am să fac o selecţie după.

Dan Mireanu: Se poate educa ochiul pentru fotografie? Tehnica este cu adevărat importantă? Care ar fi raportul între aparat şi talent? Care are mai multă importanţă?

David Savary: Trebuie să învăţăm să privim, nu doar să vedem, să redescoperim proporţiile, jocurile de contraste, opoziţia de culori, de mase. Guy le Querrec spune: Il faut se passer l’oil au papier de verre. Cred că este cea mai bună formulă care există. Tehnica este importantă, dar până la urmă fotograful este cel care apasă declanşatorul şi prezintă o realitate determinată de sentimentele lui. Tehnica şi efectele produse de aceasta sunt doar instrumente utilizate pentru a traduce viziunea sa asupra unei scene sau a unui sentiment. Tehnica câştigă în importanţă atunci când execuţi comenzi foarte clare, pentru că trebuie avută în vedere finalitatea lucrării, pentru ce va fi utilizată şi ce procedee de postproducţie va suferi.

Dan Mireanu: Există reguli foarte stricte de compoziţie în fotografie? Ai respectat cu stricteţe aceste reguli?

David Savary: Cred că trebuie să cunoşti regulile foarte importante, cum ar fi regula treimilor sau sensul de citire al unei fotografii, dar nu le respect întotdeauna şi atunci apare un dezechilibru care poate fi un bun mijloc de a capta atenţia privitorului şi de a provoca reacţii.

Dan Mireanu: Ne poţi povesti o istorie interesantă trăită în timpul unei şedinţe foto? Ceva riscant?

David Savary: Fotografiam un avion, într-o bază aeriană din Franţa când, deodată, un prieten m-a tras brusc de centură. Transall-ul, avionul pe care-l fotografiam, se apropiase de mine iar elicele enorme care se roteau cu toată viteza erau cât pe ce să mă aspire. Prin obiectiv percepţia distanţelor este deformată şi eram foarte concentrat pe subiect ca să-mi dau seama de asta. În aceeaşi manieră, urmăream cu maşina un alphajet în rulaj. Eram pe locul pasagerului. Pentru a prinde cele mai bune imagini, am coborât geamul şi am ieşit aproape tot pe fereastră. Super! Am făcut cu adevărat cele mai bune fotografii! Dar… totul a durat până ce pilotul a cuplat forţajul. Puţin a lipsit să nu cad. Aparatul aproape mi-a fost zburat din mână iar timpanele mele încă îşi mai amintesc zgomotul reactorului.

Dan Mireanu: Există o fotografie care a schimbat modul tău de a fi, care a avut un efect surprinzător asupra ta, care te-a marcat?

David Savary: Da, de fiecare dată când o fotografie mă face să spun: Ah, eu nu am văzut lucrul acesta aşa!, are un impact asupra modului meu de a vedea lucrurile.

Dan Mireanu: În zilele noastre, fotografia a câştigat sau a pierdut teren?

David Savary: Indiscutabil, fotografia a câştigat teren. Trăim într-o lume guvernată de imagine. Cel mai mic telefon mobil permite să faci fotografii. Dar, apare un efect pervers: aceste fotografii sunt făcute rapid, fără a se ţine cont de compoziţie. Se face multă fotografie, dar nu de aceeaşi calitate. Să faci fotografie este un act voluntar, nu tern. Da, putem spune că fotografia a câştigat teren, dar nu şi calitate, ea nu mai transmite mesaj.

http://davidsavary.free.fr

Le Français David Savary se passionne pour la photo. On a été des collègues à un cours de Communication en situation de crise, à Paris, et on a « chassé » des images pendant une soirée pluvieuse, dans le quartier Montmartre. On est restés des amis. Il y a quelque temps, David m’a demandé des photos avec des paysages de Roumanie. J’avais seulement des photos de Maramures et d’Ardeal ; à la suite d’une sélection rigoureuse, j’ai choisi douze images que David a publiées sur son site (http://davidsavary.free.fr), en offrant des explications pour chacune d’elles. La rencontre surprise – pendant cet été, quand je lui ai téléphonné et je lui ai dit : «Salut, David! Je suis à Amboise et aujourd’hui je vais arriver à Tours (sa ville natale)» – a été un bon prétexte pour la naissance de cette interview, où David dévoile à nos lecteurs quelque chose de son expérience de photoreporter militaire.

Dan Mireanu: Donc, pour le début, je veux vous demander si vous avez eu un guide. Si oui, qui est-il, où l’ avez- vous connu, comment l’ avez- vous connu? C’ est important pour un photographe d’ avoir un guide ?

David Savary: Je n’ai pas eu de guide, j’ai appris seul en lisant beaucoup de magazines, dont l’incontournable Chasseur d’Images.

Dan Mireanu: Quelle a été la première photographie publiée dans un journal, une revue? A quel âge et où a-t-elle parue? Gardez- vous cette photo?

David Savary: Ma première photo publiée est un portrait d’une jeune demoiselle, Delphine, dans le magazine Objectif Photo début 2005, je crois. J’avais 32 ans, et je pratiquais la photo depuis 6 ans.

Dan Mireanu: Qui a été le photographe que vous avez aimé pendant la jeunnesse? Le photographe que vous pouvez recommander à un débutant pour son style?

David Savary: Cartier Bresson, Capa, Jonvelle, Doisneau…. Tous les photographes ont a apprendre d’eux. Surtout de Doisneau et Capa car ils incarnent deux styles différents ; l’un cherche à être invisible pour ne pas perturber la scène qu’il photographie, et l’autre est partisan de la photo au plus prés de l’action, en contact avec les personnes photographiées.

Dan Mireanu: Pouvez-vous donner un petit conseil à un débutant?

David Savary: On photographie bien ce que l’on aime, ce que l’on connait bien. Il faut d’abord se faire plaisir, et ne pas trop se perdre en voulant essayer tous les domaines de la photo.

Dan Mireanu: Un petit secret pour un débutant…

David Savary: Se poser la question : Qu’est-ce que je veux montrer ?Avant de déclencher, ressentir les lieux, les personnes, se forcer à regarder toute la scène dans le viseur pour définir le meilleur cadre, éliminer les détails gênants. C’est pas parce que les photos en numérique ne coûtent rien qu’il faut multiplier les déclenchements en se disant : “je ferais le tri après”.

Dan Mireanu: Comment peut- on éduquer l’oeil à prendre une photo? Quel est le rapport entre l’ appareil et l’ oeil du photographe ?

David Savary: Il faut apprendre à regarder, pas simplement voir, mais redécouvrir les volumes, le jeu des contrastes, des opposition de couleurs, de masse. Guy le Querrec dit : “Il faut se passer l’oeil au papier de verre”. Je trouve que c’est la meilleure formule qui soit ! La technique est importante, mais c’est le photographe qui presse le déclencheur, et qui montre une réalité en l’interprétant en fonction de ce qu’il ressent. La technique et les effets qu’elle permet de produire doivent rester des outils. Le photographe les utilisera pour traduire sa vision d’une scène, ou d’un sentiment. La technique prend plus d’importance dans un travail de commande, car il faut absolument tenir compte de l’utilisation finale de l’image, et des contraintes de post-production qu’elle va subir.

Dan Mireanu: Il y a des règles de composition dans une photo? Avez- vous strictement respecté ces règles (lesquelles)?

David Savary: Je pense qu’il faut connaître certaines règles importantes comme celle des tiers ou le sens de lecture de la composition. Mais je ne les respecte pas toujours ; le déséquilibre qui en résulte alors est un bon moyen pour capter l’attention du spectateur et provoquer une réaction.

Dan Mireanu: Pouvez-vous raconter une histoire intéressante que vous avez vécue en tant que photographe, une aventure toute pleine de risque?

David Savary: Je photographiais un avion sur une base aérienne, en France, lorsqu’un ami m’a soudainement tiré en arrière par la ceinture de mon pantalon …. Le Transall que je photographiais sur le tarmac se rapprochait de moi, et ses hélices énormes tournaient à pleine vitesse vraiment très près de moi, elles ont failli m’aspirer ! A travers l’objectif la perception des distances n’est pas conforme à la réalité, et j’étais trop concentré sur mon sujet pour m’en apercevoir. Dans le même style, je suivais en voiture un alphajet au roulage. J’étais sur le siège passager. Pour faire de meilleures images, je baisse la vitre et sors presque complètement du véhicule. Super, je fais de bien meilleures images ! Mais le pilote à soudainement mis un coup de gaz ! Le souffle a manqué de me faire tomber de mon perchoir, mon appareil m’a presque échappé des mains, et mes tympans se souviennent encore du bruit des réacteurs !!!

Dan Mireanu: Y a-t-il une photo qui a changé votre vie, qui a eu un effet surprenant sur vous, sur votre psychisme?

David Savary: Chaque fois qu’une photo me fait me dire : “Ah, je n’avais pas vu ça comme cela”, elle a un impact sur ma façon de voir les choses.

Dan Mireanu: A présent, la photographie a gagné ou a perdu du terrain?

David Savary: Indéniablement la photo a gagné du terrain. Nous vivons dans un monde gouverné par l’image. Le moindre téléphone portable permet de faire des clichés. Mais il y a un effet pervers ; ces photos sont faites rapidement sans vraiment se soucier de la composition. Beaucoup de photos sont créées, mais pas toutes avec la même qualité. Prendre une photo est un acte engagé, pas anodin. Alors oui, la photo gagne du terrain, mais elle ne gagne pas en qualité, elle ne transmet pas de message.

http://davidsavary.free.fr