Pe noptatice cărări
Luna trece-n pas de menuet,
ca o fecioară îmbătată
de fiorul depărtărilor:
Unde eşti, Risipitorule?
Adă-mi apa şi doniţele-napoi!
Păsări speriate mă lovesc
cu sfârcuri de aripi,
ca evantaiele de vânt
cad peste trupul meu pietrele.
S-au trezit şerpii în văgăuna nopţii
şi vor să mă muşte cu gura de venin,
dar eu fug, fug în necunoaştere
ca o briză de vânt,
mânată de umbra morţii…
Dar iată: ţărâna pământului
mi se lasă cald peste pleoape
şi-n nări simt mirosul ierbii
şi-al pâinii coapte –
numai de n-aş muri!
Unde eşti Risipitorule?
Adă-mi apa şi doniţele-napoi!

Aurel Ivan, volum Arlechin de iarba

This entry was posted on vineri, 31 octombrie 2008 at 13:34 and is filed under Poezie. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.