.
Plecase cu aparatul de pozat la umăr, să exerseze, chipurile. Avea nevoie de o evadare, avea nevoie să uite de zilele care treceau aproape la fel. Deşi spera la un cadru bun, nu avea ceva foarte clar in minte. Era un fel de a te lăsa în voia sorţii.
Fotografia înseamnă destin. Fiecare fotografie îşi aşteaptă momentul care o va face să se nască, fiecare fotografie cu obiectivul ei, cu degetul care va apăsa pe declanşator, cu parametrii ei. Unele se nasc fericite şi trăiesc o veşnicie, admirate, înşurubate adânc în retina privitorilor… altele, din contră. Sunt ca şi oamenii… pe care fotografiile îi aşteaptă să le dea naştere, ele existând deja, dar sub alte forme.
.
Nu era un artist, cel puţin nu recunoscut, dar a simţit mereu nevoia de a crea. Astfel, neavând niciun talent, nicio aplecare către vreuna dintre artele clasice, s-a gândit la fotografie. I se părea mai simplu să vadă lumina, să încadreze şi să tragă. Apoi, după câteva exerciţii, reuşea involuntar să vadă aşa cum nu o mai văzuse până atunci, să se bucure de un apus şi de acea lumină difuză, să observe claritatea dimineţilor şi nuanţele culorilor provocate de primele raze ale soarelui. Uneori credea că toate acestea sunt de ajuns, deşi în sinea lui recunoştea că fenomenul este mai complex, că o fotografie bună, ca să prindă cu adevărat viaţă, are nevoie de mai mult, aşa cum unui text nu-i sunt suficiente o mână care ţine un creion şi o coală albă.
În fine, am putea să-l considerăm un posesor de aparat, poate un fotograf de mâna a doua cu pretenţii, mai ales că timpul pe care îl dedica fotografierii propriu zise era nesemnificativ. Petrecea mai mult timp citind tot felul de cărţi, mai noi sau mai vechi, decât practicând. Uneori, accesa forumuri specializate, unde toţi îşi dădeau cu părerea. Privea mii de fotografii, rămânând uneori mut de admiraţie în faţa vreuneia sau neînţelegând în niciun fel de ce altele erau atât de lăudate, fotografii care lui i se păreau de-a dreptul banale…
.
A redescoperit într-o după-amiază parcul Herăstrău şi i s-a părut un colţ de rai. Şi-a dat seama că nu a mai privit de mult o floare, că nu i s-a mai permis să evadeze din cotidian de-o veşnicie. A fost, pentru câteva ceasuri, rupt dintr-un Bucureşti agasant, sufocant, aglomerat. S-a simţit turist în propriul oraş, în parcul unde nu mai călcase de ani buni.



