Albia Tazlăului, loc de joacă acum 20 de ani. Când nu se revărsa, aşa cum a făcut-o în 1991 şi a măturat totul în cale, Tazlăul era paradisul răchitelor, unde copiii îşi găseau ascunziş în jocuri de mult uitate. Acum locul de joacă e la oraş, în casă, în faţa calculatorului. Uneori copilul mai ajunge şi la tară, la bunici, în locul ăla plictisitor unde nu ai calculator, internet sau toate cele n posturi tv cu muzică. Lăsat peste vară la ţară, când părinţii fug să-şi cheltuie agoniseala undeva prin Istanbul, copilul descoperă, mirat, o alta lume.

Religia prinde bine. Zeci, sute de bliţuri se desprind din aparatele foto. „Il y a une église dans ma vie!” scrie pe un afiş din stânga altarului. Biserica, ACEASTĂ biserică este în viaţa fiecăruia şi, din câte se pare, toţi vor s-o ia cu ei acasă. „Să o dăm mai departe!” În ziduri sunt înecate mistere seculare. Ochii caută lumina din lumină, iar vitraliile suportă greutatea suspinelor.

Cea mai mare orgă din Franţa este concurată de sunetele familiare oricărui monument-victimă. Clanck!… „Yes, this is the button!” Râsete. „Say cheeeese!” „Je vous empris!” „Por favor!” „Just a second!” „Băi, e tare! E suuuper poza! Stai, hai să-mi faci şi cu Maria una!”

Fiecare poartă cu sine biserica. Acum, omul este în EA şi EA este în el. Religia prinde bine. La intrare, coada se formează în tăcere. Sunt numai câţiva metri de Sena, apa aceea pe care Céline o compara cu „o flegmă uriaşă în zigzag”, iar turiştii alunecă mânaţi de un entuziasm care amuţeşte. Înlănţuiţi, amatorii de trecut sfinţit murmură haotic doar pentru a-şi face silabele auzite în corul strămoşilor romani şi merovingieni. „Say cheeeese!” Clanck! „Încă una cu Maria, te rog!”

Pe ecrane LCD, vizitatorii pot scruta istoria. Şansa i-a ocolit pe cei din pământ. În pixeli, plimbările pe Ile-de-la-Cite s-ar fi văzut altfel în urmă cu câteva sute de ani. Nu poţi să nu te-ntrebi cum ar fi arătat cruciadele transmise „live” lângă altarul catedralei Notre Dame de Paris. Oricum, nu mai contează. Clanck! „One more, please!”

O bandă îi opreşte pe curioşi să înainteze. De parcă s-ar fi produs o crimă în casa vecinilor, nimeni nu poate trece. Însemnul „don’t cross this line!” nu se vede, dar e clar că de aici-încolo are acces numai bliţul. Rugăciunile au spaţiul lor privat. Fecioara şi pruncul, îmbrăţişaţi de milenii, îşi odihnesc lacrimile de piatră. „Ai prins-o pe Maria?” „Por favor!” „This is the right button! Yes, the large one.” „Merci beaucoup!” Clanck!

La o plimbare pe înserat pe o uliţă lăturalnică din sat. Cu ochii după subiectul zilei, am descoperit într-o curte rămăşiţele a ceea ce a fost cândva o maşină la modă şi care cu siguranţă a trezit mari invidii, printre vecini. Acum, cand investiţiile trebuie preţuite şi mai ales trebuie valorificate, doar e recesiune, orătăniile proprietarului au luat-o în primire, şi-au găsit un bun prilej de a se făli, la randul lor, cu o locuinţă nemţească.

Urăsc sintagma turist. Te depersonalizează, te lipseşte de ce are esenţial omul – curiozitatea –, dar, mai ales, te desocializează. Ca turist, nu poţi avea contacte cu indigenii decât fugitiv şi nu rămân în urmă decât suvenirurile. Localnicul rămâne cu ale lui. Ascuns între superbele peisaje, între două indicaţii date pe fugă, acesta este depersonalizat în faţa prejudecăţilor şi amintirilor păstrate în fotografii făcute cu un aparat consumer, care nu surprind esenţa: omul.

Turistul nu se implică. Cu toate că trece prin punctele principale ale urbei, acesta rămâne un outsider. În desele mele vizite şi călătorii prin ţară, am încercat să surprind dincolo de imanent. Viaţa din faţa monumentelor şi a clădirilor oficiale mi s-a părut întotdeauna prea formală. I-am reproşat adesea formalismul şi superficialitatea. Am ales să merg pe străzi lăturalnice, să rămân uimit în faţa caselor vechi care au de spus o poveste. Am ales să tac, când locul, cu oamenii săi, are ceva de spus. Cuminţenia celui de lângă mine părea să amintească de patriarhat, dar gândul m-a dus departe, în ancestral. În poleiala cotidiană am găsit mizeria şi sărăcia cea fără de chip şi necruţătoare. Am găsit grijile familiale, emoţiile marilor încercări, dar şi resemnarea amestecată halucinogen cu o fărâmă de speranţă pentru un viitor mai bun, mai inteligibil. Ca turist, nu înţelegi nimic. Treci ca apa. Ca observator, trăieşti alături de dramele patriarhilor.

J’haïs le syntagme touriste. Il dépersonnalise, il manque l’homme de ce qu’il a d’ essentiel- la curiosité- et en plus il le désocialise. Le touriste ne peut avoir des contacts avec les indigenes que superficiellement ; les seuls qui restent sont les souvenirs. L’indigène reste avec sa vie. Caché entre les superbes paysages, entre deux renseignements offerts en hâte, celui-ci est dépersonnalisé devant les préjugés et les souvenirs gardés dans les photos prises par un appareil consumer qui ne surprennent pas l’ essentiel: l’homme.(Traduction réalisée par Adina Mireanu)