Mi se pare mie sau oamenii comunică din ce în ce mai puţin în secolul XXI? Pentru că, sincer, mie mi se întâmplă acest lucru. Paradoxal, în era în care până şi copilul de la grădiniţă are un telefon mobil, când există internet unde vrei şi unde nu vrei, când cu o mică forţare poţi să apari la televizor să te vadă toată lumea, (fie că urmăreşti o cameră video pe stradă sau eşti invitat într-o emisiune), în epoca comunicaţiilor, comunicarea se stinge încet, încet. Ne rezumăm la conversaţii telefonice banale care substituie rapid o întâlnire şi ţin de dor. Adică acele conversaţii de genul: Salut, nu ne-am mai auzit de mult! (nici nu se mai pune problema de întâlnire). Sau: Ce faci, nu ai mai dat niciun semn de viaţă! (adică un telefon sau un mail). Şi, majoritatea discuţiilor se termină cu vorbim!

Am uitat să ne mai întânim, să stăm faţă în faţă şi ne ascundem în spatele unui telefon, acolo unde putem face grimase când interlocutorul ne plictiseşte dar continuăm să vorbim pe un ton amabil până la sfârşitul discuţiei, ca să putem da apoi o replică partenerei, partenerului de genul: Era tâmpitul de Georgel, voia să vadă ce mai fac, că nu am mai vorbit de mult. O fi telefonul mobil de vină? Obiectul acela pe care, dacă din întâmplare l-am uitat acasă, ni se pare că nu avem văz, auz, miros, pipăit sau pe toate la un loc? O fi tâmpenia aceea de aparat mic, cât mai mic şi cu cât mai multe funcţii, care numai că nu spală şi calcă, în rest le face pe toate, filmează, face poze, are radio, are muzică multă, care poate ţine loc şi de sex, probabil, pentru unii? Cine ştie… Cert este că acest obiect începe să mă enerveze din ce în ce mai mult. Mi se pare că nu mai poţi avea intimitate cu el, că intră în viaţă atât de puternic încât devine o parte din noi, dar una de cele mai multe ori negativă.

Oamenii nu mai au cuvânt. Întârzie, dar nu-i nicio problemă, dau un telefon, se pilesc şi au chef de vorbă… ce contează că sunt singuri sau cu alţi prieteni, nu-i bai, îţi dau un telefon indiferent de oră, doar eşti prieten, nu?!, de asta te sună o dată la două zile. Ce să mai zic de prietenii care au minute, o modă nouă prin care companiile de telefonie mobilă iau banii fraierilor, prin dependenţa pe care le-o creează. Şi, numai ce ţi se întâmplă,  din ce în ce mai frecvent, să vii acasă, să te gândeşti de pe drum că abia aştepţi să ajungi, să faci o baie bună şi să te bagi în pat, să dormi sau să te uiţi la un film, mă rog, ce ai chef. Cu acest vis, ajungi hotărât şi purcezi la cele propuse. De unde, sună telefonul! Şi Georgel îţi mai şi spune, ca un prieten adevărat, că are minute şi n-are ce face cu ele, deci cum ar veni, a găsit un fraier cu care să stea la discuţii, pentru că se plictiseşte. Iar tu trebuie să-l ajuţi să-şi consume minutele, doar a plătit ceva pentru ele şi e păcat să le piardă. Astfel, Georgel consideră că el comunică, o face chiar foarte bine, dar pe tine te-a pierdut de muşteriu ca prieten. Deşi, o să-i răspunzi şi a doua zi, chiar dacă te-ai rugat la Doamne-Doamne să uite numărul tău.

Un alt aspect care mă enervează la culme, şi cu asta îmi închei furia pe utilizatorii aparatului mic şi păcătos, a cărui victimă sunt şi eu, este atunci când sunt două persoane, nu contează sexul, şi fiecare dintre ele vorbeşte la telefon. Odată am întrebat persoanele aflate în această ipostază dacă vorbesc între ele. Au început să râdă. Mie îmi venea să plâng, pentru că doi oameni, atunci când se întâlnesc, în loc să afle ce au mai făcut, ce n-au mai făcut, ce frustrări au mai acumulat sau consumat etc, vorbesc cu altcineva la telefon. Pentru că nimic nu este mai enervant decât să te întâlneşti cu cineva, care fără rea voinţă te ingnoră câteva minute bune, în cazul femeilor jumătăţi de oră, care fiind cu tine, acolo, râde la cele spuse prin acel mititel demon mobil, plânge, se supără, se întristează spontan etc. Iar tu nu ai niciun efect la toate astea, tu eşti un outsider, deşi eşti acolo. Nimic nu mă enervează mai tare decât când sunt cu o persoană care vorbeşte la mobil chiar în momentul întâlnirii, salutându-mă graţie atenţiei distributive pe care o are şi ingnorându-mă apoi minute în şir. Îmi vine să-i sparg telefonul, indiferent cine ar fi  – nevastă, prietenă, soră, un bun amic sau chiar şef.

Aşa că, mi se pare mie sau noi comunicăm din ce în ce mai puţin în acest secol al comunicaţiilor?

This entry was posted on vineri, 19 decembrie 2008 at 1:03 and is filed under Editorial. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.