În fiecare an, în apropierea Crăciunului, suntem asaltaţi cu două discursuri: unul descriptiv, ce ne prezintă  bucuria  românului când măcelăreşte  animalul şi unul acuzator, prin care acest obicei este înfierat, stigmatizat, cât pe ce să fie scos în afara legii.

Copil fiind, ori de câte ori eram la bunici, am asistat la acest obicei. Fie că era Ghiţă, Margareta sau,  ultimul, Clinton, porcul era parte din familia bunicilor mei,  timp de aproape un an. Nu plecau nicăieri din ogradă fără să se asigure că porcul are tot ce îi trebuie. În iernile geroase  îi făceau culcuş din paie, dacă dădea semne de slăbiciune automat apărea veterinarul. Se crea o legatură atât de puternică încât bunicul meu nu participa niciodata la sacrificiu – îi era mila. La început îmi era frica: auzeam ţipetele şi nu prea înţelegeam ce se întâmplâ. Mai apoi – adolescent – mi se părea o provocare să particip, era o acţiune bărbătească. Ultima oara am facut-o pentru a-mi aduce aminte de copilărie.