Vrei să devii fotoreporter de front? Ce ai alege între a salva un om şi a-l fotografia în timp ce moare?
Fac un cadru strâns, pe un tip mort şi o baltă de roşu. În uniforma lui kaki, într-o baltă de sânge, zăcând în nisip. Faţa mortului este puţin gri. Este o scenă puternică, vizuală. Înăuntru ceva ţipă: Dumnezeule! Însă, sunt la lucru. Mă voi ocupa de restul mai târziu. Dacă nu poţi să faci aşa, las-o baltă şi ieşi din joc. (Kevin Carter, 1960-1994, laureat al premiului Pulitzer pentru Fotojurnalism)
Joaca de-a fotografia
Există la noi, de când cu moda aparatelor de fotografiat pentru fiecare buzunar, tineri care nu se mai mulţumesc să pozeze flori, peisaje, oameni la piaţă, bătrâni sau copii amărâţi, subiecte lesne de găsit, care oferă destul spectacol pentru a stârni mici aplauze pe la colţuri şi care vor să devină fotoreporteri de front. De cele mai multe ori, la baza acestei dorinţe stau mai degrabă visele de celebritate, nevoia de adrenalină sau de testare a unor aptitudini decât o cauză. Mulţi dintre ei însă nu au nicio idee despre dramele pe care le pot trăi, ascunşi, în aparenţă, după un aparat de fotografiat. Pentru că, acolo, la război, mai mult decât în orice alt loc, eşti pus în situaţia de a fi tu însuţi un câmp de bătălie pentru doi adversari teribili: omul şi fotograful. Şi este posibil să sfârşeşti precum Kevin Carter, —artistul fotograf cunoscut de o lume întreagă pentru imaginea în care o fetiţă din Sudan, înfometată, este pândită de un vultur, care o aşteaptă să moară, fotografie pentru care Carter a obţinut premiul Pulitzer, în 1994, cea mai înaltă distincţie pentru un fotograf — care la numai un an de la relizarea acestei fotografii şi la scurt timp după obţinerea premiului, se sinucide, gazându-se în propria maşina cu un furtun legat la eşapament, apăsat de o conştiinţă care-l face neom. Un destin fulminant, o poveste dură de viaţă a unui ziarist de război, a unui idealist care credea că fotografiile pot schimba lumea.
Povestea unei imagini
La aproape 300 de metri de Ayod, am întâlnit-o pe micuţă. Era moartă de foame şi încerca să ajungă la centrul de alimentare. Era atât de slăbită că nu putea face mai mult de doi paşi fără să cadă pe spate. Căuta cu disperare să se protejeze de soarele care ardea, acoperindu-şi capul cu mâinile scheletice. La un moment dat, s-a ridicat cu greu în picioare pentru o nouă tentativă de a merge, gemând încetişor, cu vocea ascuţită. Bulversat, m-am retras în spatele muncii mele, fotografiindu-i mişcările dureroase. Dintr-o dată, micuţa a căzut şi s-a oprit cu faţa în praf. Câmpul meu vizual era cedat teleobiectivului, de aceea nu am observat zborul vulturilor care se apropiau, până ce unul dintre ei a intrat în cadru. Am declanşat, apoi am alungat pasărea cu o lovitură de picior. Totul urla în mine. Ajunsesem la unu sau doi kilometri de sat când am izbucnit în lacrimi.(K.Carter)
Fotografia a făcut turul lumii în timp record. Imaginea care a stârnit cele mai multe controverse, fetiţa cu vulturul, este, mai degrabă, povestea unui Raskolnikov al zilelor noastre, (unele voci ar spune că privind la fotografie, Carter s-ar fi regăsit în copilul suferind, aproape mort de foame) care crede pe moment că sacrificiul, în cazul de faţă fetiţa lăsată fără ajutor, va face lumea mai bună, va arăta mapamondului ororile umane, foametea, sărăcia, războiul civil şi seceta cu care se confrunta Sudanul în anii ‘90, aspecte care i se păreau lăsate la voia întâmplării de către ţările care ar fi putut interveni. Judecata de moment a unui om abrutizat de violenţă, aproape imun la suferinţa din proximitate, s-a întors împotriva lui cu o forţă ucigătoare. Începuse din nou să se drogheze şi era din ce în ce mai deprimat. Rezistenţa psihică aparentă la imaginile dure, pe care credea că o căpătase de-a lungul anilor, s-a dovedit încastrată pe un teren fragil.
Un martor nefericit
Martor cu aparatul de fotografiat în mână la crimele şi execuţiile comise în plină stradă în Africa de Sud, mai exact în Johanesburg, locul său de naştere, Kevin Carter simte încă de la început că nu poate continua. Criza socială izbucnită în oraşul său natal este printre primele subiecte de documentare pentru ziarul Johannesburg Star unde activa în 1984. Ulterior, avea să-şi amintească de acea perioadă de debut: Am fost şocat si dezgustat de ceea ce faceau. Am fost şocat şi dezgustat de ceea ce făceam. Însa oamenii au început să discute despre acele imagini… şi am simţit că acţiunile mele nu erau rele. Să fii martor la ceva atât de oribil nu era neapărat ceva rău.
În 1990 izbucneşte războiului civil între Congresul Naţional African şi Partidul Libertăţii Inkatha, al etnicilor Zulu. Kevin Carter, împreună cu alţi trei fotojurnalişti, Ken Oosterbroek de la The Star, Greg Marinovich si Joao Silva, free-lanceri, se aventurează în cartierele negrilor, lucru extrem de riscant în epocă. Imaginile surprinse au preţul lor şi de această dată. Cei patru, supranumiţi de presa locală Clubul Bang-Bang, încep să consume droguri, pentru a fi mai uşor acceptaţi în găştile din lumea interlopă. Carter rămâne fidel acestui obicei în momentele de criză, ceea ce-i accentuează depresiile. Fire de artist, fotoreporterul nu reuşeşte să obţină, în plan afectiv, ceea ce mulţi dintre colegii săi aveau deja: echilibru interior, o familie, o viaţă ordonată. Trece uşor de la o relaţie la alta. Cu totul întâmplător, dintr-o aventură, i se naşte o fetiţă, pe care o iubeşte şi faţă de care se simte dator şi neputincios, în anumite momente.
În 1993, Carter pleacă ataşat la misiunea ONU Operation Lifeline, în Sudan. Aici îi apare, cu totul întâmplător, subiectul care avea să pună capăt unei cariere ajunsă la apogeu. Este drept că mai sunt fotografi care afirmă ca au pozat copii subnutriţi, pândiţi de animale, dar n-au fost atât de norocoşi precum Kevin Carter. Publicată în New York Times, imaginea avea să producă reacţii dintre cele mai controversate. Sutele de telefoane primite la redacţie au avut ca urmare apariţia în numărul următor a unei note explicative, prin care se clarifica soarta fetiţei: avusese destulă forţă să scape de vultur. Reacţiile publicului s-au îndreptat şi către autorul fotografiei, adâncindu-i rănile provocate de propria conştiinţă.
Un Pulitzer care aduce moartea şi nemurirea
Kevin se hotărăşte să devină free-lancer, şi, pentru o perioadă, se pare că norocul îi surâde din nou, deşi perioadele de depresie se succed tot mai alert, consumul drogurilor le accentuează iar violenţa pe care continuă să o pozeze îi acutizează rănile nevindecate din prima tinereţe. Ajunge să nu-şi mai poată onora contractele, este criticat că nu răspunde aşteptărilor publicului, îşi uită filmele în avion, suferă din lipsuri materiale, nu-şi poate ajuta fetiţa. Premiul Pulitzer pentru Fotojurnalism, obţinut în 1994, îl aduce din nou în prim plan, În aceeaşi perioadă se înteţesc şi criticile cu privire la celebra fotografie. Devenit brusc foarte cunoscut, este curtat de prestigioasa agenţie Sygma, unde va lucra pentru o scurtă perioadă. Nemulţumirile editorilor cu privire la calitatea fotografiilor, ratarea unor evenimente de presă, precum şi dezordinea din viaţa sa îl fac pe Carter să se gândească tot mai des la sinucidere.
Rămas fără prea mulţi prieteni, părăseşte New York-ul pentru un Johannesburg trist, rece şi plin de amintiri urâte. După o ceartă cu un vechi coleg care-l trimite la psiholog, se duce într-o suburbie a Johannesburgului, acolo unde îşi petrecuse copilăria, conectează un furtun la ţeava de eşapament, îl introduce în maşină şi inhalează gazul mortal până la asfixiere. Din scrisorile dedicate familiei şi prietenilor, rezultă imposibilitatea de a continua o luptă invizibilă pentru ceilalţi: “Îmi pare rău, îmi pare tare rău. Durerea depăşeste bucuria de a trăi pana într-acolo încat bucuria nu mai exista.” […]
În memoria lui Kevin Carter s-a turnat, în 2005, filmul The Death of Kevin Carter: Casualty of the Bang Bang Club, în regia lui Dan Krauss, nominalizat la Oscar în acelaşi an pentru cel mai bun documentar de scurt metraj.
Indiferent de modul pozitiv sau negativ în care vom percepe îi vom percepe şi judeca viaţa, un lucru este sigur: Kevin Carter nu ne va lăsa indiferenţi, iar pe lângă fotografia devenită carte poştală nu vom putea trece fără să ne gândim măcar o secundă la câtă suferinţă există în lume şi la noi, care nu facem nimic s-o ameliorăm.
Surse foto: www.worldsfamousphotos.com ; www.hbo.com ; www.digitalfilmmaker.net
This entry was posted on joi, 29 ianuarie 2009 at 22:23 and is filed under Maeştri. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.
Mizerabila meserie. El si vulturul.
N-as da vina pe meserie. Mai degraba pe faptul ca rezultatul acestei munci nu schimba nimic. Daca n-am sti am avea o scuza pentru pasivitate si neinteres. Acum ca stim ca in lumea asta se intampla lucruri mai groaznice decat rapirea Magdei lu’ Ciumac, facem ceva? Nu, continuam in acelasi stil… Intereseaza pe cineva ce se intampla in Africa? Fotografia realizata in ’94 a facut inconjurul lumii iar acum daca nu e Sudanul e Rwanda sau Sierra Leone sau Congo…
Si da, in fotografie este el si vulturul.
Omul asta mi se pare ca si-a depasit meseria. Ma intreb ce provocare i+ar mai fi putut sta inainte ca sa-l tina totusi in viata?
Tragic… Trist.
“I am depressed … without phone … money for rent … money for child support … money for debts … money!!! … I am haunted by the vivid memories of killings & corpses & anger & pain … of starving or wounded children, of trigger-happy madmen, often police, of killer executioners…I have gone to join Ken [Oosterbroek, prietenul sau ucis cu 3 luni in urma, nn] if I am that lucky.”
Intotdeauna m-au trecut fiori la vederea acestei fotografii, dar, in acelasi timp, m-am intrebat mereu ce fel de animal este fotograful care isi savureaza “cadrul”, intocmai ca vulturul prada, lasand deoparte farama de umanitate din el si licarirea plapanda a constiintei lui pentru o farama de glorie, fie ea si postuma.
Pana la urma, insasi sinuciderea lui este o speranta… Speranta ca gestul sau este un dublu avertisment.
Prin insusi actul creatiei, omului ii este harazit un destin care trebuie sa fie diferit de al vulturului ce doar supravietuieste pandindu-si hrana. Iar pe de alta parte, sansa ca cei oripilati sa poata actiona intr-un fel care sa schimbe ceea ce este de schimbat. Sa nu-mi ziceti ca sunt un naiv stupid si excesiv de optimist!
Vezi un filmulet cu subiect similar la http://agenda-mea.blogspot.com/2008/12/despre-suflet-si-remuscari.html. E de pe youtube.com, dar la el l-am vazut eu prima oara.
[...] deci deunazi pe un foarte interesant blog o chestie foarte interesanta. Si m-am gandit ca merita mentionata. Suna cam vag, nu [...]
Moartea face parte din viata, si ambele stari fac parte din categoria esteticului. Exista morti frumoase si vieti urate. Mai greu sunt de categorisit sentimentele care sunt daturi chimice si genetice. Asa i-a fost dat lui Kevin Carter sa devina un corb al fotografiei. Dumnezeu poate lucra prin interpusi.
Comentariul lui “florin”, din urma cu un an, denota superficialitatea umana si instinctul animalic de a il omora pe cel din apropiere. Carter era un traumatizat de viata. Pe langa asta, era un artist. Cand a facut fotografia, nu s-a gandit la glorie, la premii, la bani. Instinctul de artist l-a oprit. In contextul in care el insasi era, tabloul, poza in sine nu reprezenta nimic spectacular pentru el. Dupa cum spune, nici macar nu observase vulturul din prima. Au fost minute, secunde poate, a actionat din instinctul fotografului, al omului care traieste prin fotografie si durere. A-l compara pe Carter cu vulturul care pandea trupul acela de copil este o lipsa de maturitate in gandire si nu cred ca cineva dintre noi, din rasa umana, este in masura si are dreptul sa judece dincolo de fotografie ca imagine. Nu fotograful a creat imaginea, imaginea era acolo, exista, el doar a avut aparatul sa o imortalizeze si sa o imparta cu cei care nu stiu nici macar ce inseamna a-ti fi foame. Oamenii aceia ar fi trebuit sa recunoasca in fotografie mesajul strigatului de ajutor si sa incerce sa faca ceva pentru ca astfel de imagini sa nu mai apara. Nu fotograful trebuie blamat. El, in drumul spre alimentare, mai putea intalni inca 10 cazuri identice. Ce ar fi trebuit sa faca? Sa se sinucida acolo, pe loc?
Doamne fereste cum de un fotograf nu a putut sa intervina, ma intreb cum statea si se uita fara sa i pese nu cum spun altii ca acestuia ii pasa oarecum de ce se intampla in cadre. Eu as zice aici ca acest fotograf nu ia pasat decat de meseria lui si de banii pe care o sa i incaseze din aceasta poza. Si chiar daca vroia sa o ajute nu statea acolo sa faca poza asta, dupa parerea mea eu zic ca el ar fi trebuit sa actioneze sa nu mai astepte sa i-se faca asazisul curaj. fotograf de………………………………………………!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
[...] moarte e asteptata de un vultur. Aceste imagini ingrozitoare l-au afectat foarte mult pe fotograful Kevin Carter. Fotograful a reusit sa imortalizeze in sudul Sudanului imaginea care i-a adus premiul Pulizer, [...]
Pt. anka: “mai putea intalni 10 cazuri identice?” Nu ma innebuni, asta este intr-adevar o scuza, nu ajut amaratul ala de copil de nu se mai poate tari prin tarana, ce ma fac daca mai trebuie sa ajut pe urma pe inca unul. …Adevarul este ca doar un om fara inima ar fi putut lasa un copilas in halul in care fotograful asta l-a lasat, cu vulturi sau fara. Ce ar fi trebuit sa faca? Sa ia copilul in brate si sa-l duca in tabara spre care bietul copil incerca sa ajunga. O astfel de idee ar fi venit unui om care are inima. Nu trebuia sa se sinucida, doar sa ajute. Pe urma degeaba si-a bagat gazul de esapament in plaman, raul a fost produs deja.
nush cum il puteti judeca, cand kevin s-a sinucis din cauza rautatii oamenilor care stau si nu le pasa de nimeni si nimic…………….ideea e ca lui kevin i-a pasat ce se intampla prea mult si de aia s-a sinucis
Dar voi astia care il judecati voua va pasa?ajutati copiii amarati si oameni nevoiasi?…………………nu cred ca va pasa dar atunci macar abtineti-va de comentariile voastre aberante
felicitări pentru acest articol. mi l-a scos google în cale când am căutat, pur şi simplu, “poza cu vulturul care o pândeşte pe fetiţă”. îmi place foarte mult cum s-a prezentat situaţia şi, mai ales, faptul că s-a abordat situaţia aceasta! felicitări încă o dată.
dar de abonat cum mă pot abona?
[...] Şi fidelul G n-a ezitat să mă trimită la http://www.fotoeseu.ro/blog/2009/01/29/kevin-carter-lupta-dintre-om-si-fotograf/ [...]
Mulţumim pentru vizită şi apreciere! Dacă te referi la abonarea tip RSS, în meniul din dreapta, jos, vei găsi informaţiile necesare.
[...] Sursa foto şi mai multe detalii despre fotograf, găsiţi aici. [...]
[...] [...]
[...] din Somalia!!!ma gandesc ca eu am ce manca si altii mor de foame,trebuie facut ceva!!!Foto Foto Kevin Carter, lupta dintre om si fotograf | FOTOeseu Agnes si mie imi cade parul si ce ma enerveaza,gasesc par peste tot,imi vine sa ma tund [...]