Am descoperit-o…nu, nu e bine, că n-am descoperit-o eu; mi-a arătat-o o prietenă care stătea de mai mult timp acolo…n-am întrebat, poate i-o arătase şi ei altcineva. Era atât de mică că ar fi fost greu să o descoperi singur. Deşi, după ce mi-a arătat-o prietena mea, am văzut-o în câteva cărţi poştale, de vânzare. Nu ştiu dacă existenţa ei este doar o întâmplare, sau cei care au gândit totul chiar au făcut asta intenţionat. Mi-am pus de repetate ori întrebarea aceasta şi răspunsul, mi-am dat seama, depinde doar de mine. Este ca şi în cazul lumii. Parcă e prea perfectă să nu fi fost creată de Dumnezeu, dar pe de altă parte s-ar putea să fie o întâmplare fericită. Ei bine, indiferent de cauză, efectul mi-a plăcut şi m-am reîntors adesea în colţul acela de lume, de oraş, izolat de nebunia din jur.   Colţul acela, format parcă în jurul găurii de cheie din poarta sediului central al Cavalerilor de Malta.

Dacă te uiţi prin această gaură de cheie vezi o alee străjuită, de-a dreptu`, de rânduri de copaci de o parte şi de alta şi, în zare, se vede cupola catedralei Sfântul Petru. Cupola este cea care mi-a atras atenţia pentru că se vede perfect şi..pentru că se vede. Înţelegi când spun că mi se pare prea perfectă poziţionarea acelei găurii de cheie, ca să nu mă ducă gândul la o amplasare voită, chiar în acel loc. La nici cincizeci de metri de clădirea ordinului se află un parc, de fapt o grădină de portocali, care, de primăvara până toamna îţi oferă noi senzaţii, vizuale şi olfactive. Şi o terasă, aflată la extremitatea grădinii, care se deschide spre o panoramă a Romei, întrecută doar de cea pe care poţi să o ai dincolo de Tibru, de pe Gianicolo.

Adesea, în plimbările mele haotice prin Roma, îmi fixam ca punct relativ de reper grădina de portocali şi încercam să ajung acolo, după ce bătusem străzile până la refuzul picioarelor de a se mai mişca. După o jumătate de oră petrecută în parc, unde, uneori era şi vreun concert sau o piesă de teatru în aer liber, mă simţeam pregătit pentru întoarcerea acasă, chiar şi fără a mai revedea vreun altul din locurile care mă atrăgeau în oraş. Și gaura cheii? Ei bine, din când în când, cu un mic sentiment de vinovăţie, mă duceam să-mi întind ochiul dincolo de poartă şi să îmi reînnoiesc obsesia: gaura aia a fost făcută intenţionat sau este o pură întâmplare?!