citeste tot articolul »

La început a fost lumină şi Mahalaua forfotea nerăbdătoare. Apoi întunericul a cuprins totul şi s-a lăsat liniştea. Umbre se furişau pe scenă…

citeste tot articolul »

Ne aştepta plimbându-se nervos pe faţa de masă albă, din faţa căsuţei cu trandafiri de la Reghiu.

“Era cât pe ce să zbor, unde aţi stat atât?”

“Am fost să fotografiem stelele, domnule Oryctes Nasicornis … Ştiţi că asta durează uneori mai mult, nu poţi surpinde mişcarea stelelor decât în timp!”

“Bine, bine, lăsaţi pălăvrăgeala şi apucaţi-vă de treabă, eu n-am timp de pierdut. Mai sunt doar câteva ore până dimineaţa!”

citeste tot articolul »

Am tot amânat, convins fiind de data aceasta că amânările nu conduc la nimic bun. Cu toate acestea, aş fi lăsat în continuare pe mai încolo, dar mai încolo ar înseamna niciodată, aşa că îi scriu acum, când probabil o presă mare apasă peste ea, făcându-i cupola una cu portbagajul.

Mă tot gândesc la El Zorab. Ştiu, unii vor spune că sunt nebun, că nu are sens, că aş fi chiar patetic, dar unele lucruri, poate banale pentru alţii, dor. De aceea cred că Mârţi merită. Mai mult decât un text.

A fost prima mea maşină, cumpărată acum patru ani. O Dacie din 1996, de culoarea aurului. Mârţoaga i-a rămas numele, după ce un prieten bun i-a spus aşa o dată, într-o doară. Şi Mârţoaga, botezată astfel, a căpătat parcă un fel de personalitate. Iiiiii ar spune clar că avea personalitate şi nu aş contrazice-o prea mult. Mai ales acum, când au mai rămas din Mârţoagă doar bancheta din spate şi spătarul, din care o să fac o băncuţă la ţară. Le am pe hol şi când trec pe lângă ele este ca şi cum ar fi plecat cineva drag şi mi-a mai rămas doar un tricou impregnat cu mirosul persoanei respective. La care când priveşti vezi acea persoană zâmbind, glumind, o vezi nervoasă sau tristă. Aşa şi cu bancheta mea. Parcă ar fi fost ieri, când am luat-o pe Iiiii de la Ploieşti. Prima noastră întâlnire… Mârţoaga a parcat nervoasă în faţa gării, pe interzis, aşa cum îi plăcea cel mai mult. Era plină de casete, avea o geantă pe banchetă, pachete goale de ţigări pe jos, chiar şi un tricou, dacă-mi amintesc bine. Sub bord, în dreapta, pe toate casetele aflate acolo cursese ulei, pentru că încercasem să ung motoraşul de la ventilator. Acel ulei avea să-l facă nefuncţional ulterior, pentru că s-a îmbâcsit cu praf. Cam aşa era Mârţoaga, prezentată destul de vag. Răsuna în orice moment de muzică franceză veche, aspect prin care dădea clasă, cum se spune, Passat-urilor negre, luxoase, din care ţipau manelele. Şi aşa, boemă, cum era şi cum îi plăcea să fie, Mârţoaga avea să ne ducă prin toată ţara. Am dormit în ea, ne-am plimbat cu scaunele rabatate şi cu plapuma pregătită ca de culcare prin Slănic Moldova, cu tricouri puse pe geamuri la uscat. Ne-a apărat de ploaie şi de vând. Iarna dădea o căldură greu de imaginat pentru o Dacie.

N-aş fi lasat-o niciodată dacă nu aş fi avut nevoie de acei amărâţi de 38 de milioane de la Remat. Şi când a intrat pe poarta aceea mare, metalică, fără numere, ruginită pe la aripi, turată la maxim de un nene care nu dădea doi bani pe ea, ceva din mine parcă a plecat odată cu ea. Poate o parte din tinereţe, din bucuria de a trăi, de a privi lucrurile.

Nu m-a lăsat niciodată în drum. Nici măcar în pană de benzină. Am iubit-o tare mult şi parcă a simţit asta. Mârţoaga a fost prima maşină a lui Alex, cu ea l-am adus de la maternitate, cu ea am urcat dealurile la Focul Viu, în Vrancea, tot cu ea am fost la mare de câteva ori bune, la munte, la festivalul de artă medievală. Am urcat-o pe un drum forestier vreo cinci kilometri la Roibeşti, aproape de Sibiu, unde dimineaţa, ca să ne dea deşteptarea, a pornit singură alarma. Înainte să o duc la dezmembrat, i-am făcut nişte fotografii. M-am gândit că ar fi trebuit să o spăl, să moară curată, dar nu am făcut nici măcar asta. I-am aprins farurile şi am pozat-o. Din principiu, nu fac poze la înmormântări, dar de această dată nu m-am putut abţine. Şi ca să-mi rămână fidelă până la capăt, Mârţi a aprins amândoua stopurile pe spate, lucru care s-a întâmplat foarte, foarte rar în cariera ei de automobilă meseriaşă. Iiii a plâns-o cu lacrimi, eu doar în suflet. Acum vom avea o maşină nouă, străină. Va fi doar o maşină, ca oricare alta… Şi nicio marcă din lumea asta nu va putea înlocui vreodată pe Mârţi a noastră dragă!

al aeroportului Heathrow din Londra a reuşit să mă uimească. Nu ştiam prea multe despre acest aeroport, îmi închipuiam că trebuie să fie ceva mai mare decât Otopeniul nostru şi că terminalele sunt aşa, cam ca nişte hangare… M-am înşelat amarnic, Heathrow are cinci terminale, acesta fiind cel mai nou dintre ele şi de câteva ori mai mare decât întregul Aeroport Henri Coandă Bucuresti. Spaţiul aferent Terminalului 5 este de 260 de hectare şi a fost dat în folosinţă în luna Martie a anului 2008, după 26 de ani de la primele discuţii privind oportunitatea ridicării sale.   Construcţia principală, pe care o vedeţi în panorama circulară de mai jos, are 396 metri lungime, 176 laţime şi 40 de metri înălţime, fiind proiectată de arhitectul  Richard Rogers.

Chiar dacă primele zboruri au întâmpinat mari probleme – peste 28 000 de bagaje rătăcite şi peste 500 de zboruri anulate în primele  zile de activitate – am fost plăcut surprinşi să ne găsim bagajele gata de preluare până am ajuns noi de la avion, adică în mai puţin de 10 minute de la debarcare. Întregul complex deserveşte doar cursele British Airways şi mai cuprinde încă două clădiri satelit, din care doar una este deja în folosinţă, precum şi o super-parcare pe 6 nivele – locul de unde am fotografiat mai sus – totul fiind deservit de lifturi, scări rulante şi metrou. Legat de metrou, nu vă gândiţi la multiplele căi de legătură dintre aeroport şi localităţile vecine, ci  închipuiţi-vă o linie de metrou complet automată care leagă  clădirea principală de clădirile satelit!

În căutarea unui locuşor retras, pentru o ţigară după aproape 6 ore de abstinenţă, am descoperit împrejurimile. O fântână arteziană mi-a adus aminte de locurile de promenada bucureştene şi de sutele de oameni care se holbau uimiţi, acum mai bine de 10 ani, la fântâna de la Mall Vitan. Aici am întâlnit un alt fel de oameni, de toate naţionalităţile şi etniile, mult mai relaxati, ce ştiau să se bucure de micile artificii acvatice, fără să deranjeze însă pe nimeni.

Întregul complex de oţel şi sticlă adăposteşte peste 100 de magazine şi evident reclama este la ea acasă. Nu însă la fel de agresivă ca la noi, sau poate eram eu prea impresionat.

Vă veţi întreba probabil dacă era şi aglomerat. Da, din punct de vedere al avioanelor care decolau: aproximativ 5 la o ţigară, şi fumez destul de repede… În rest, la o structură atât de mare, nu apucai să observi mulţimea de oameni. Mai ales pentru faptul ca totul era foarte bine pus la punct: check-in-ul se făcea automat, la puncte electronice, bagajele se predau la oricare din cele peste 30 de ghişee, la controlul de securitate nu aveai mai mult de două persoane înainte, şi apoi intrai la shopping, deci uitai complet de mulţimea de călători din toate colţurile lumii.

Pe drumul de întoarcere mi-a stăruit mult timp în minte ideea unui circuit turistic prin Aeroportul Heathrow: dacă un singur terminal reuşeşte să te uimească, bănuiesc că întreg ansamblul  este o capodopera.