Cu gândul la weekend-ul prelungit ce abia începea, admiram câmpurile nesfârşite de rapiţă, de un galben aprins, netulburate de vreo adiere de vânt. Atunci am văzut-o. Singură în mijlocul pustietăţii galbene, parcă aştepta un călător ostenit să îşi potolească setea. Dar nu era nimeni. În câteva clipe a dispărut, în urma noastră, ea cu singurătatea ei, eu cu tristeţea ca nu există niciun refugiu, oricât de precar, unde să oprim şi să o fotografiez. La întoarcere, aşteptam să o revad şi speram să nu apuce să se întunece. Nu mai visam la fotografie, era aproape întuneric şi mai era şi traficul infernal. Dar am avut noroc.