Ne aştepta plimbându-se nervos pe faţa de masă albă, din faţa căsuţei cu trandafiri de la Reghiu.

“Era cât pe ce să zbor, unde aţi stat atât?”

“Am fost să fotografiem stelele, domnule Oryctes Nasicornis … Ştiţi că asta durează uneori mai mult, nu poţi surpinde mişcarea stelelor decât în timp!”

“Bine, bine, lăsaţi pălăvrăgeala şi apucaţi-vă de treabă, eu n-am timp de pierdut. Mai sunt doar câteva ore până dimineaţa!”

Nu ne-am mai cerut scuze inutile, era grăbit şi nervos. Ne-am pus pe treabă, respectându-i indicaţiile.

“Să fie una din care să mă recunoască toate rădăştile din sat, să se vadă bine că-s în putere!”

Începuse să îi placă jocul cu luminile celor două lanterne, iar noi făceam tot ce ne sta în putere să îl mulţumim. Era Clientul.

“Şi una pe spate, arăt excelent din poziţia asta!”

Însă pe măsură ce noi încercam diverse variante şi poziţii, o paloare tristă îi cuprindea trăsăturile bine definite.  Părea preocupat de ceva şi nu îşi găsea locul. Ne-am gândit că e decorul – o faţă de masă nu e chiar fundalul ideal – şi am încercat planul B: treapta de beton. Însă nu era suficient, toate strădaniile noastre păreau că se îndreaptă, inevitabil, către eşec. Schimbam pe furis priviri cu Dan şi deja prevedeam catastrofa: o să ne părăsească nesatisfacut şi apoi va spune tuturor că nu suntem profesionişti!

“Nu mă puteţi face mai mare… aşa, în poză, să fiu mai impunător?”

Am ramas cu gura căscată, am tras aer fals în stomac, ne-am revenit şi l-am asigurat că asta e specialitatea noastră!

PS: povestea are final fericit, Clientul a părăsit scena  viu, nevătămat şi mulţumit de prestaţia noastră.

This entry was posted on luni, 18 mai 2009 at 1:08 and is filed under Editorial. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.