Sunt puţine situaţii critice în care ai putea spune încă de la început cum vei reacţiona, cum te vei comporta. Se prea poate să o iei la fugă precum un copil speriat aşa cum la fel de uşor poţi să intri în panică, să te blochezi efectiv sau, la extrema cealaltă, să fii uimit de reacţiile tale, de stăpânirea de sine şi chiar de sentimentul straniu înspre plăcut pe care ţi-l poate da pericolul.
Renaud & Axelle Red – Manhattan Kaboul
Excursia pe care aveam s-o fac fusese primită cadou prin telefon, pe un ton oarecum monisilabic. În perioada xxxxxxx te vei afla, pentru două săptămâni, în Afganistan. În sud, desigur, pentru că o excursie, dacă nu implică adrenalină, ai dat banii degeaba. Sau i-ai luat, depinde, de la caz la caz.
Ne deplasam foarte încet pe autostrada 1. Cu opriri dese, la fiecare pod, pentru verificări. Dispozitivele explozive improvizate apăruseră în acea perioada ca ciupercile după ploaie şi numai cercetarea atentă a locurilor suspecte şi norocul te treceau cu bine de fiecare obstacol.
Priveam pe geam la urmele sterpe de vegetaţie şi mi-l aduceam aminte pe Don’ Năică, bunicul Adinei, unul dintre acei oameni rari, înţelepţi şi cumpătaţi, care spunea: În viaţa dacă n-ai şi oleacă de noroc… degeaba. Şi apoi trăgea o cântare încheiată cu vreo câteva expresii spuse impecabil în franceză şi cu o poveste destul de tristă a copilăriei dure, care însă nu-i tăiase elanul de om vesel şi primitor.
Mă duceam cu privirea în zare, departe, cu aparatul de fotografiat zdruncinat şi lovit deseori de uşa blindată a maşinii, într-o încercare disperată de a prinde o ţintă — încercând să fac abstracţie de hurducăiturile Humvee-ului, care deveneau după mai mult timp atât de ritmice, încât, la întoarcere mi se întâmpla uneori să adorm — admirând turmele de dromaderi de la baza munţilor.
Nu am stat niciun moment fără să privesc larg în jur, sau să admir pe oamenii care lucrau la un soi de vie, ciocănind cu uneltele rudimentare într-un lut tare ca piatra, la amiază, când temperatura trecea de 40 de grade.
Aş fi vrut parcă să iau în camera obscură tot ce are Afganistanul, locurile acelea atât de diferite, fascinante în felul lor, privirile copiilor amărâţi, ale oamenilor în vârstă, în care puteai citi o împăcare cu soarta vitregă, cu destinul, ale tinerilor care se uitau la noi rebel, de multe ori răutăcios.
Fotografiam în continuu şi nu-mi păsa în acele momente de stratul de praf care făcea să nu se mai poata citi marca aparatului.
Un steag, sau pur şi simplu o cârpă prinsă într-un băţ, undeva la cincizeci de metri de drum, era, de regulă, mai mult decât părea la prima vedere. Repere pentru a lua o linie de ochire rudimentară şi a declanşa dispozitivul exploziv cu o precizie imbatabilă pe convoiul militar.
Bucuria pe care ar fi trebuit s-o simţi când vedeai o livadă era întunecată de posibilitatea unui atac, a unei ambuscade, pentru că livezile erau locurile preferate pentru camuflaj ale talibanilor.
Seara, când ajungeam în cămăruţa de 2/3, mă uitam la fotografiile realizate peste zi şi încercam să scriu. Uneori până la două, trei, dimineaţa.
Iar apoi am realizat: să fii trimis ca jurnalist în Afganistan este periculos. Dar pericolul cel mai mare nu vine din faptul că ţi-ai putea pierde viaţa, cum poate părea la prima vederea, ci că s-ar putea să-ţi placă. Să-ţi placă atât de mult încât să-ţi doreşti mereu să te reîntorci.
This entry was posted on luni, 20 iulie 2009 at 23:46 and is filed under Editorial. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.
super pozele si comentariile aferente! nota 10+!
Felicitari Dan pentru foto si descriere. Ai reusit atat de bine sa surprinzi totul de acolo, acel Tot care intr-adevar te mistuie aici acasa in dorinta de a reveni pe acele taramuri.
Un fotoreportaj de exceptie. In plus, si melodia a fost foarte bine aleasa. Esti tare! Mi-a placut mult partea cu bunicul Adinei. Dar, ce spun eu aici, totul e fain. Bravo!
o poveste citita prin ochii copiilor care s-au nascut cu tancuri pe retina.
come la chanson et come tu dit..
sa ne reintoarcem la poveste
FOTOeseu » Afganistan, mon amour…
“În viaţa dacă n-ai şi oleacă de noroc…degeaba.” Un tur fermecator cu un om si aparatul lui fotografic (si muzica). …
Multumesc!
Foarte tare reportajul. Felicitari!
Vizitand Amsterdamul anul trecut am dat de o expozitie cu tema “Afganistan – tara care si-a pierdut cultura”, fapt cauzat de multele razboaie prin care au trecut si care le-au distrus tot. Absolut tot.
Multumesc, Mihai! Da, este cu adevarat fascinant Afganistanul! Pacat ca nu se poate vizita, decat in conditii mai speciale…
Excelente fotografiile din Afghanistan, izvor iconografic de cea mai mare importanta pentru cercetatorii viitori ai participarii romanilor la cea mai indepartata campanie din istoria armatei noastre. Simt artistic, patrundere inteligenta, sensibilitate umana, toate razbat in aceste imagini, vrednice de un premiu Pulitzer al fotografiei. Ele sunt concludente nu numai pentru tara infatisata, ci si pentru cel care a luat imginile.
Felicitari si cele mai calde urari de succes!
Tomsa
Pe visatori ii impresioneaza totul. De la privirea de fugar a unei fetite uitate in praful drumului, pana la fata brazdata si privirea atat de graitoare a batranului. Cuvintele ce insotesc imaginile nu fac decat sa sporeasca incarcatura emotionala a imaginilor. Si melodia … special aleasa pentru idealisti si visatori … ca mine si… ca tine…
Oana