Muzica lui Cristi nu-mi era deloc străină. Pe când CD-playerul din Mârțoagă, adus tocmai din buricul Montrealului, dispărea fără urmă taman în centrul Bucureștiului, în plină zi, exilat probabil două ceasuri mai târziu prin Vitan, albumul Exil în Stil, tras frumușel pe bandă magnetică aștepta să las fițele tehnologice și să trec din nou pe casetofon. Așa l-am redescoperit pe Cristi. Cu Terezele lui Vesele, cu osanalele ridicate mașinii vechi, la care subscriam de fiecare dată când îmi umezeam buzișoarele cu benzină suflând în jicloare sau când rămâneam cu schimbătorul de viteze în mână, cu damele care picau, iar pe vremea Daciei, nu știu cum se întâmpla, dar chiar așa era, Cristi reușea să aducă un plus de veselie călătoriilor cu Mârțoaga și să mă facă să uit de CD-player, de schimbător, de grijile la tehnica de ultimă generație a Mârțoagei.

Îi știam și muzica din filmul Tache, (bune și muzica și filmul), ba chiar mi-a dăruit la un moment dat un CD cu dedicație (între timp Mârțoaga a dispărut spre un cimitir unde merg toate suratele ei de la o vârstă, cu tot cu acel casetofon, cedând locul Buburuzei, dotată din naștere cu CD player). Nu-l văzusem însă niciodată pe Cristi în concert. Iar poveștile despre atmosfera din sălile unde cântă erau doar povești, fără acoperire pe retină.

Dar lucrurile se schimbă și capătă contururi când nici nu te aștepți. Corneluș a lansat o invitație, Dar vezi să nu uiți aparatul de fotografiat, și bliț, ăi, da vezi să nu uiți! și iacată-ne (Adina și cu mine) la Palatul Ghika, aseară, 10 noiembrie, cu o zi înainte de al III-lea Război Mondial prevestit de baba Vanga, pentru a-l vedea pe camaradul Cristi în concert. Nu neg că m-am bucurat tare mult să-i revăd pe Mugurel, pe John, pe Ducu și, normal, atunci când și-a făcut timp și a dat o tură pe la noi, pe Cristi.

Așa că, am luat frumușel loc pe canapele, ne-am lăbărțat și relaxat ca între prieteni, pentru a ne delecta la maxim cu muzica lui Cristi Dumitrașcu, într-un recital de zile mari, alături de prietenii lui dragi: Adelina Turcu, la debut, cântându-și propriile compoziții, căreia, noi, cei de la masă, i-am prezis un viitor strălucit, Arina Vinereanu, care va apărea ca backing vocal pe urmatorul album al lui Cristi, actrița Diana Roșca, care, recunosc, a condus mașina veche mai bine decât mine, într-un număr de pantomimă de tot hazul, veteranul folkist Eugen Avram, căruia Cristi Dumitrașcu îi datorează, în bună măsură, debutul fulminant de carieră la festivalul ”Om bun”, din 1995, violoncelistul Florin Mitrea, percutionistul Felix Moldovan si contrabasistul Andreeas Aron.

Nu vreau să mă grăbesc, dar nu știu, parcă mă iau slovele pe dinainte, se pun singure pe pagina asta albă și se risipesc din minte. De, lipsă de exercițiu. Trebuie neapărat să-i spun pe această cale lui Cristi, – nu de alta, dar ne vedem rar și atunci ne ocupăm timpul cu tot felul de chestiuni mai mult sau mai puțin administrative-, că au fost super, el și prietenii, că m-am simțit din nou, pentru trei ceasuri, student, perioadă în care folkul era la mare căutare, sorbit direct din difuzoarele unui casetofon rusesc, alături de palinca îndulcită cu miere și poreclită medicament. Cristi Dumitraşcu știe să facă până și scaunele să cânte, are umor bun, este spiritual și, pe lângă toate acestea, cântă bine!

This entry was posted on vineri, 12 noiembrie 2010 at 23:58 and is filed under Editorial, Evenimente. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.