Un eveniment excelent, aflat la a doua ediţie, a încheiat seria conferinţelor organizate de Cristi Manafu in 2008.

Trei aspecte la care vă invit să meditaţi în timpul liber, indiferent dacă în relaţie cu fotografia, afacerile sau viaţa pur si simplu:

- be passionate about your idea;

- a smaller piece from a large cake is often bigger than a small cake;

- iuţeală de mână şi nebăgare de seamă.

Primele doua aparţin lui Jan Vichr, ultima bunicii mele. Nu cred că are vreunul copyright pe ele, reflectaţi deci fără frică.

N-am crezut. Şi am refuzat invitaţia de a petrece o seară de neuitat la Sala de Concerte Radio. Recunosc: nu mă dau în vânt după muzica simfonică. Şi în afară de câteva partituri celebre pe care, cu puţină concentrare, le-aş putea recunoaşte, n-aş putea spune dacă o anume compoziţie îi apariţine lui Pierluigi da Palestrina sau e sigur de-a lui Nikolai Rimsky-Korsakov. Asta e, m-am obişnuit cu ideea că anumite lipsuri nu vor fi niciodata acoperite.

Însă am fost pus în faţa faptului împlinit şi n-am vrut să fiu eu oaia neagră a familiei adică să refuz o ieşire de sâmbătă seara, pe care prietenii mei o aşteptau nerăbdători.

Aşa că iată-ne în sală cautându-ne locurile şi sperând – eu şi amicul D. – că vom avea şansa să putem surpinde câteva instantanee cu artiştii. Ceea ce am reuşit se va vedea mai jos, însă nu despre asta vreau să vorbesc. Îmi face o mare plăcere să rememorez o prestaţie extraordinară a unor instrumentişti dedicaţi muzicii rock, ce au reuşit să ridice sala în picioare prin interpretarea exelentă a unor partituri foarte cunoscute ale muzicii culte, alături de Orchestra Naţională Radio, dirijată de domnul Tiberiu Soare.

Iniţiatorul acestui proiect este domnul Constantin Teodorescu, spectacolul fiind organizat de către Societatea Filarmonică LYRA din Brăila, cu ocazia aniversării a 125 de ani de existenţă. Pentru publicul bucureştean spectacolul este o premieră, însă organizatorii nu sunt la primul succes: Mozart Rocks, Beethoven Rocks şi Bizet Rocks fiind cele trei spectacole care au încântat publicul din Braila încă din 2006. În aproape două ore artiştii au cântat şi ne-au încântat atât cu piese clasice (Mozart, Bach, Strauss, Bizet, Beethoven, Brahms) cât şi moderne (Hendrix, Brian May, Yngwie Malmsteen), finalul aparţinând unei celebre piese Pink Floyd interpretată drept omagiu lui Richard Wright, membru fondator al acestei trupe.

Primesc mulţumirile noastre pentru reuşită: Constantin Teodorescu, Orchestra Naţională Radio, sub bagheta dirijorului Tiberiu Soare, chitariştii Remus Carteleanu, Horea Crişovan, Cezar Popescu, Călin Grigoriu, Alexandru Cotoi, Dan Ionescu; Adrian Ciuplea – bas, Sorin Voinea – clape, Andrei Ilie – tobe, precum şi întreaga echipă tehnică.

Aşteptăm Beethoven Rocks!

Mi-au placut intotdeauna cainii. Mult de tot. Si mi-am dorit mereu unul. Copil fiind, pana la revolutie, nu prea vedeam persoane care sa isi creasca prietenul nedespartit, la bloc. Era in cartier un cuplu nonconformist pentru acele vremuri, nene pletos si tanti pletoasa si fara bijuterii, ce traiau cu un tekel in apartament. Mi se pareau mai degraba ciudati pentru a-mi starni vreo urma de invidie. Si-apoi, modelul nu era chiar ceea ce mi-as fi dorit. Apoi a urmat Lassie – un excelent serial pentru copilul din mine. Gata, mi-am zis, cand o sa fiu mare, imi iau un Lassie. Am inceput sa ma informez despre rasele de caini. Cand am aflat ca Lassie era de fapt un collie si ca e un caine ciobanesc – parca nu mi-a mai placut asa de tare… Apoi un vecin si-a cumparat-o pe Lesi, un pui corcitura de ciobanesc german, care se dorea reprezentarea autohtona a originalului, la noi in bloc. Crescand vecin cu Lesi pana pe la 14 ani, mi-am dat seama ca parintii mei, care aveau alte pareri despre cresterea cainilor in apartament, aveau intr-un fel dreptate: iti satisfaci un moft chinuind un animal. Nu mai stau in cartier, Lesi a murit demult iar locul i-a fost luat de un dog italian, mare si greoi, cu care nu ti-ai dori sa urci in lift…

Visul insa mi-a ramas. Cred in continuare ca un astfel de prieten va stapani curtea viitoarei mele case si tocmai de aceea am reactionat cand am aflat ca, pe 11 Octombrie, Parcul Carol se transforma in Orasul Animalelor, eveniment dedicat Zilei Mondiale a Animalelor, organizat de GIA (Group Initiative for Animals). Asa ca mi-am luat frumos aparatul si impreuna cu amicul D. am pornit la drum. La intrarea in parc era ceva aglomeratie, in principal datorita comunitarilor care au decis sa isi rotunjeasca veniturile vanzand chinezarii, printre picioarele si mesele carora se incurcau alti comunitari, patrupezi de aceasta data, si fara de dorinte mercantile.

In parc se apropia startul unui concurs pentru cateii mai norocosi, ce-si gasisera stapani generosi, gata sa-i scoata in lume ori de cate ori era cerere pe piata. Prin inghesuiala specifica unor astfel de manifestatii, mi-am gasit loc pentru a prinde cateva cadre.

Cainii erau principala atractie, insa nu singura, pentru ca acolo se aflau si pisici pentru adoptie, iepurasi, papagali, chiar si un cal. Toti erau pasnici locatari ai Orasului Animalelor.

Totusi, ce il determina pe omul nostru sa isi ia o mica sau mai mare vietate, pe care sa o creasca in apartament? De ce se recurge oare la plata unor sume exorbitante pentru un pet de rasa, cand se poate adopta unul fara pedigree? De ce oamenii care stau la tara nu practica in nici un fel acest obicei?

Cand eram prin ultimul an de facultate, la unul din seminarii discutam despre copii, mai precis despre motivatia de a aduce un copil pe lume. Diverse raspunsuri care mai de care mai banale si potential adevarate. Totusi, printre acestea, pornind de la modul in care tratam copii cand sunt mici, a razbatut si ipoteza ca oamenii aduc pe lume o jucarie. Propria lor jucarie, vie, – care pe parcurs isi pierde farmecul, asa cum se intampla sa te plictisesti de orice jucarie, la un moment dat, si preia caracteristicile unui om. Nu voi dezvolta subiectul, insa, surprinzator, in contextul acela ideea nu a putut fi demontata. Cam asta cred eu despre cresterea pet-ului: iti cumperi o jucarie vie si mergi intr-atat de departe cu obiceiul de consum incat dai o multime de bani pentru ca ea sa fie de firma. Exact cum faci cand te duci in mall.

In rest, multa lume, copii – fiecare cu animalutul in brate si o atmosfera generala de voie buna si bucurie; surprinzator, tinand cont ca nu se vedeau pe nicaieri grataragii inecati in fumul micilor, dozatoare de bere si, mai ales, nu se ascultau manele.

Weekendul trecut a fost plin de evenimente. Sambata eram pregatiti sa mergem la Muzeul Taranului Roman si consideram suficient acest pelerinaj pentru un eveniment de sfarsit de saptamana. Pe drum am descoperit avantajul sa asculti postul national de radio: afli o multime de lucruri de care altfel nu vei sti niciodata ca s-au intamplat. Asa si noi – in timp ce chinuiam martoaga intr-un loc ingust de parcare, tocmai auzeam ca Muzeul National al Satului “Dimitrie Gusti” organizeaza Targul Eco. Perfect ne-am zis, dupa ce mergem la cruci, dam o fuga si la Muzeul Satului, e la doi pasi.

Si iata-ne sambata dupa-amiaza la coada care am senzatia ca se formeaza mereu la intrarea principala in muzeu. N-am mai vizitat muzeul de pe la 10 ani si asta nu pentru ca nu mi-ar placea. Nu. Am multe rude in provincie si inainte de ‘89 toata lumea vedea Bucurestiul ca pe ultima frontiera in Romania. Sa mergi la Bucuresti era oarecum ca la bai: se gaseau o multime de chestii indisponibile in provincie, orasul era plin de celebritati si mai erau muzeele.Te intorceai la activitatile zilnice satisfacut, si nu doar sufleteste. Iata-ma deci acompaniind fiecare unchi, matusa, var, verisoara si tot asa, pe la toate muzeele din oras. Nu chiar la toate, rudele mele nu se inghesuiau la muzeele de arta, de exemplu, insa la Antipa am fost de cel putin 10 ori. La fel si cu Muzeul Satului. In copilarie il vedeam aproape in fiecare vara si dupa revolutie, cand Bucurestiul nu mai era locul de pelerinaj al rudelor mele, am renuntat sa-l mai frecventez.

N-am simtit mari emotii cu ocazia revederii dupa 20 de ani. Am regasit aceeasi aglomeratie ca si pe vremuri. Semn bun imi zic, lumea inca mai are deschidere catre cultura si traditii si asta ma bucura nespus. Dar socoteala de la intrarea pe poarta muzeului nu se potriveste in totalitate cu cea de la iesire. Pe langa cei 15 producatori – comercianti de alimente eco, diversi mestesugari isi prezentau operele: icoane, oua incondeiate, masti, ceramica pictata. Insa evident atractia era reprezentata de alimente: miere, sucuri naturale, specialitati pe baza de lapte, produse de panificatie, chiar si un stand cu preparate din carne de melc unde era aglomerat bine. Coada organizata, insa, am vazut intr-un singur loc: la mezeluri. Ca si inainte de ‘89 la alimentara si aici aceleasi tipologii de personaje: cei care formau cuminti si resemnati coada, pe 3 randuri, si cei care incercau tot felul de tertipuri pentru a se baga in fata. De unde si scandalul, deh, coada fara scandal nu se poate. Interesant ca pe rulota unde se vindeau mezeluri traditionale, scria cu litere de-o schioapa: non bio.

Impresia finala a fost ca lumea nu vine neaparat pentru cultura si traditii si nici pentru ca nu a mai mancat de mult branza de bivolita sau pateu de melc. Cred ca vine mai degraba cu speranta ca la astfel de targuri mai poti gasi vreun chilipir…

Ziua de 14 Septembrie are o semnificatie speciala pentru crestinii ortodocsi: Inaltarea Sfintei Cruci. In secolul IV imparatul Constantin are o viziune inaintea unei batalii importante cu barbarii acelor vremuri: semnul crucii pe cer si inscriptia “intru acest semn vei invinge” ; semnul este utilizat mai apoi pe toate steagurile si scuturile soldatilor sai si intr-un final batalia este castigata. Mai apoi imparatul isi trimite mama, pe Elena, sa caute crucea rastignirii in Ierusalim. Aceasta este gasita, impreuna cu celalte doua cruci, ale talharilor, si dupa ce isi dovedeste autenticitatea printr-o minune, crucea este aratata poporului adunat la fata locului. Legenda este interesanta mai ales pentru ca reda momentul ales de Constantin pentru introducerea crestinismului ca religie oficiala, ce coincide cu popularitatea tot mai mare a acestei religii in sanul poporului si cu decaderea religiilor pagane. In traditia populara, in unele zone din tara, Ziua Crucii marcheaza si Carstovul Viilor cand se incepe culesul viei.

La Muzeul Taranului Roman Bucuresti, Ziua Crucii a fost sarbatorita prin realizarea unui targ-expozitie de icoane si cruci. Aproximativ 30 de mesteri iconari si crucieri au expus operele realizate, in curtea muzeului. Alaturi de aceste obiecte de cult, la muzeu s-au mai putut achizitiona alimente traditionale, unde in stil pur romanesc, aglomeratia era cea mai mare.