Am văzut filmul prin liceu, o întâmplare fericită aş zice, aducându-mi aminte că dispuneam de o enormă sală de festivităţi, dar la care am văzut 3 filme în 4 ani…

Azi priveam o superbă orhidee care din cauza propriei măreţii, s-a rupt de la mijloc şi se îndrepta, mult prea devreme, spre pământ. Mi-a atras atenţia una din flori care încă se păstra proaspătă, într-un echilibru precar dintre viaţă şi moarte.

În interior staminele şi pistilul, încă în vigoare, păreau a forma legendarele fălci care muşcau pentru ultima oară din privirea mea.

Mi-am adus aminte de film, de spaimele de atunci şi m-am gândit să imortalizez ultimele sclipiri ale acestor colţi superbi.

În fiecare an, în apropierea Crăciunului, suntem asaltaţi cu două discursuri: unul descriptiv, ce ne prezintă  bucuria  românului când măcelăreşte  animalul şi unul acuzator, prin care acest obicei este înfierat, stigmatizat, cât pe ce să fie scos în afara legii.

Copil fiind, ori de câte ori eram la bunici, am asistat la acest obicei. Fie că era Ghiţă, Margareta sau,  ultimul, Clinton, porcul era parte din familia bunicilor mei,  timp de aproape un an. Nu plecau nicăieri din ogradă fără să se asigure că porcul are tot ce îi trebuie. În iernile geroase  îi făceau culcuş din paie, dacă dădea semne de slăbiciune automat apărea veterinarul. Se crea o legatură atât de puternică încât bunicul meu nu participa niciodata la sacrificiu – îi era mila. La început îmi era frica: auzeam ţipetele şi nu prea înţelegeam ce se întâmplâ. Mai apoi – adolescent – mi se părea o provocare să particip, era o acţiune bărbătească. Ultima oara am facut-o pentru a-mi aduce aminte de copilărie.

Ne apropiem de sfârşitul anului. Ne facem planuri pentru mini-vacanţa care urmează şi ne aducem aminte, involuntar, de minivacanţele trecute. Rememorăm locuri frumoase pe care le-am vizitat. Avem şi poze, căutam în calculator şi găsim câteva sute. Între ele una banală ne aminteşte că prin martie am fugit la mare. Era frig şi marea era agitată. Se însera şi abia se aprinseseră becurile – răspuns întârziat la strigătul luminii din port

Gotan Project – Una Musica Brutal

În curând povestea !

Pe bicicletă poţi vorbi la telefon şi fără hands free. Mai ales dacă eşti turist în Paris, ai închiriat vehiculul şi ai pornit-o liber la o promenadă, fără să te intereseze că nu ai o ţinută adecvată sau că anumiţi paparazzi ar putea fi pe urmele tale.

À vélo, on peut parler au téléphone sans utiliser un hands free. Surtout si tu es touriste à Paris, tu as loué le vélo et tu es parti à une promenade, sans tenir compte des habits portés ou des paparazzi qui puissent te suivre. (Traduction réalisée par Adina Mireanu)