Albia Tazlăului, loc de joacă acum 20 de ani. Când nu se revărsa, aşa cum a făcut-o în 1991 şi a măturat totul în cale, Tazlăul era paradisul răchitelor, unde copiii îşi găseau ascunziş în jocuri de mult uitate. Acum locul de joacă e la oraş, în casă, în faţa calculatorului. Uneori copilul mai ajunge şi la tară, la bunici, în locul ăla plictisitor unde nu ai calculator, internet sau toate cele n posturi tv cu muzică. Lăsat peste vară la ţară, când părinţii fug să-şi cheltuie agoniseala undeva prin Istanbul, copilul descoperă, mirat, o alta lume.

La o plimbare pe înserat pe o uliţă lăturalnică din sat. Cu ochii după subiectul zilei, am descoperit într-o curte rămăşiţele a ceea ce a fost cândva o maşină la modă şi care cu siguranţă a trezit mari invidii, printre vecini. Acum, cand investiţiile trebuie preţuite şi mai ales trebuie valorificate, doar e recesiune, orătăniile proprietarului au luat-o în primire, şi-au găsit un bun prilej de a se făli, la randul lor, cu o locuinţă nemţească.

Dacă mă gândesc două secunde, simt şi acum frigul care mi-a îngheţat oasele în acea noapte. Simt plămânii care aveau nevoie de aer, indiferenţi la dorinţa mea de a nu mă mişca deloc. Mâinile amorţite pe corpul aparatului, gripul prietenului B.A. zgâriat, metroul pierdut…
Fotografia aceasta a fost a patra sau a cincea încercare, cu dublă expunere de 30 de secunde, fără trepied, cu aparatul fixat pe rama balconului etajului doi al Turnului Eiffel. Nu-mi explic nici acum claritatea ei, pentru că poziţia mea de staţie înregistra o uşoară mişcare provocată de vânt. Poate că totul se datorează dublei expuneri…

Si je pense deux secondes, je me rappelle le froid qui a gélé mes os cette nuit-là. Je sens mes poumons qui avaient besoin d’air et qui restaient indifférents à mon désir de ne pas bouger. Mes mains engourdies sur l’appareil photo, le grip écorché de mon ami B. A., le métro perdu… Cette photo a été le quatrième ou le cinquième essai à une double exposition de trente secondes, sans trépied, avec l’appareil fixé dans le balcon de la Tour Eiffel, au deuxième étage. Je ne m’explique ni à ce moment-ci sa clarté, parce que la Tour enregistrait un léger mouvement provoqué par le vent. Il est possible que tout soit l’appanage de la double exposition. (Traduction réalisée par Adina Mireanu)

Câte umbre nu se vor mai fi reflectat pe culuarul semiîntunecos al Castelului Chenonceau (Fr), în ultimii cinci sute de ani?… Oare cum va fi arătat umbra Katherinei Briconnet, care   l-a construit  în 1513? Sau  a domniţelor Diane de Pointiers şi Catherine de Medicis, care  l-au înfrumuseţat?  Ori a Doamnei Dupin, salvatoarea castelului din ghearele Revoluţiei Franceze? Ce mistere şi ce poveşti de dragoste vor fi înregistrat acei pereţi, ce flirturi şi gânguriri de amor, dueluri şi trădări i-au făcut martori involuntari?

Combien d’ombres se seraient reflétées dans le couloir semi obscur du Château Chenonceau (France) les dernières 500 années? Comment l’ombre de Katherine Briconnet qui l’a bâti aurait-elle montré en 1513? Ou celle des dames Diane de Pointiers et Chatherine de Médicis, la reine noire, qui l’ont embelli? Ou celle de Mme Dupin, qui a sauvé le château du désastre de la Révolution française? Quels secrets et quelles histoires d’amour ont enregistré ces murs, quels flirts et quelles paroles d’amour, quelles trahisons et quels duels les en ont fait des témoins involontaires? (Traduction réalisée par Adina Mireanu)