Am observat, de foarte multe ori, că numeroase locuri istorice pe care am visat să le văd cu propriii mei ochi, bucurându-mă chiar de atingerea fizică a vestigiilor, într-un fel anume care te conectează, iluzoriu, cu vremurile de altădată, capătă, după ce mă voi fi plimbat îndelung cu degetele pe hărţi viu colorate sau pe splendide fotografii, dimensiuni şi semnificaţii aparte.

citeste tot articolul »

„Frate, a fost marfă!” spunea un bucureştean luni în Cetatea Marii Uniri. „Ioi, ce faini-s no ceia din Ciugud!” se auzea un ardelean neaoş.

Muntean, moldovean şi ardelean s-au întâlnit cu toţii, cu mic cu mare, pentru a învăţa cum să fii român adevărat. Şi vremea la Alba-Iulia a fost după sufletul tuturor, prilej bun pentru o istorioară în imagini a sărbătorii populare de Ziua Naţională a României. Fără politicieni, fără arme, fără bătaie pe sarmale, fără de multe cele nefireşti pentru o astfel de sărbătoare ci doar cu solii din cetăţile de scaun ale Unirii, cu un Te-Deum frumos, o defilare a fiilor şi fiicelor aflaţi la oaste, o paradă a portului popular, artificii şi spectacole cu voie bună.

Unire români, Unire!

Religia prinde bine. Zeci, sute de bliţuri se desprind din aparatele foto. „Il y a une église dans ma vie!” scrie pe un afiş din stânga altarului. Biserica, ACEASTĂ biserică este în viaţa fiecăruia şi, din câte se pare, toţi vor s-o ia cu ei acasă. „Să o dăm mai departe!” În ziduri sunt înecate mistere seculare. Ochii caută lumina din lumină, iar vitraliile suportă greutatea suspinelor.

Cea mai mare orgă din Franţa este concurată de sunetele familiare oricărui monument-victimă. Clanck!… „Yes, this is the button!” Râsete. „Say cheeeese!” „Je vous empris!” „Por favor!” „Just a second!” „Băi, e tare! E suuuper poza! Stai, hai să-mi faci şi cu Maria una!”

Fiecare poartă cu sine biserica. Acum, omul este în EA şi EA este în el. Religia prinde bine. La intrare, coada se formează în tăcere. Sunt numai câţiva metri de Sena, apa aceea pe care Céline o compara cu „o flegmă uriaşă în zigzag”, iar turiştii alunecă mânaţi de un entuziasm care amuţeşte. Înlănţuiţi, amatorii de trecut sfinţit murmură haotic doar pentru a-şi face silabele auzite în corul strămoşilor romani şi merovingieni. „Say cheeeese!” Clanck! „Încă una cu Maria, te rog!”

Pe ecrane LCD, vizitatorii pot scruta istoria. Şansa i-a ocolit pe cei din pământ. În pixeli, plimbările pe Ile-de-la-Cite s-ar fi văzut altfel în urmă cu câteva sute de ani. Nu poţi să nu te-ntrebi cum ar fi arătat cruciadele transmise „live” lângă altarul catedralei Notre Dame de Paris. Oricum, nu mai contează. Clanck! „One more, please!”

O bandă îi opreşte pe curioşi să înainteze. De parcă s-ar fi produs o crimă în casa vecinilor, nimeni nu poate trece. Însemnul „don’t cross this line!” nu se vede, dar e clar că de aici-încolo are acces numai bliţul. Rugăciunile au spaţiul lor privat. Fecioara şi pruncul, îmbrăţişaţi de milenii, îşi odihnesc lacrimile de piatră. „Ai prins-o pe Maria?” „Por favor!” „This is the right button! Yes, the large one.” „Merci beaucoup!” Clanck!

Urăsc sintagma turist. Te depersonalizează, te lipseşte de ce are esenţial omul – curiozitatea –, dar, mai ales, te desocializează. Ca turist, nu poţi avea contacte cu indigenii decât fugitiv şi nu rămân în urmă decât suvenirurile. Localnicul rămâne cu ale lui. Ascuns între superbele peisaje, între două indicaţii date pe fugă, acesta este depersonalizat în faţa prejudecăţilor şi amintirilor păstrate în fotografii făcute cu un aparat consumer, care nu surprind esenţa: omul.

Turistul nu se implică. Cu toate că trece prin punctele principale ale urbei, acesta rămâne un outsider. În desele mele vizite şi călătorii prin ţară, am încercat să surprind dincolo de imanent. Viaţa din faţa monumentelor şi a clădirilor oficiale mi s-a părut întotdeauna prea formală. I-am reproşat adesea formalismul şi superficialitatea. Am ales să merg pe străzi lăturalnice, să rămân uimit în faţa caselor vechi care au de spus o poveste. Am ales să tac, când locul, cu oamenii săi, are ceva de spus. Cuminţenia celui de lângă mine părea să amintească de patriarhat, dar gândul m-a dus departe, în ancestral. În poleiala cotidiană am găsit mizeria şi sărăcia cea fără de chip şi necruţătoare. Am găsit grijile familiale, emoţiile marilor încercări, dar şi resemnarea amestecată halucinogen cu o fărâmă de speranţă pentru un viitor mai bun, mai inteligibil. Ca turist, nu înţelegi nimic. Treci ca apa. Ca observator, trăieşti alături de dramele patriarhilor.

J’haïs le syntagme touriste. Il dépersonnalise, il manque l’homme de ce qu’il a d’ essentiel- la curiosité- et en plus il le désocialise. Le touriste ne peut avoir des contacts avec les indigenes que superficiellement ; les seuls qui restent sont les souvenirs. L’indigène reste avec sa vie. Caché entre les superbes paysages, entre deux renseignements offerts en hâte, celui-ci est dépersonnalisé devant les préjugés et les souvenirs gardés dans les photos prises par un appareil consumer qui ne surprennent pas l’ essentiel: l’homme.(Traduction réalisée par Adina Mireanu)

Friedrich von Bömches (n. 1916), sas din Braşov, pictor de meserie şi armurier, dar şi fotograf de ocazie. Sergent al armatei române fiind, participant în campaniile de pe Frontul de Est cu un grup de cercetare regimentar, pe direcţia Stalingrad şi retur, în anii 1942-1943, a realizat chiar din linia întâi o serie de fotografii care, nefiind supuse cenzurii oficiale, redau drama frontului aşa cum este ea, cu deportări, prizonieri, mitraliere în poziţie de tragere, copii flămânzi asaltând bucătăriile rulante, tunuri împotmolite în noroaiele Rusiei, parastase şi slujbe de pomenire pentru camarazii căzuţi în misiune, dar şi chefuri de pomină, ofiţereşti, în aşteptarea unei morţi eroice care poate veni în fiece clipă. Fotoreporterul de ocazie Friedrich von Bömches, deportat pentru o vreme, la finele războiului, în URSS, ca mulţi dintre etnicii germani din România cucerită, de altfel, ne-a fost semnalat de colonelul Cornel Carp, şeful Arhivelor Militare din Piteşti, pe la începutul anilor 2000, şi l-am inclus, pe unul din locurile de onoare, în Istoria presei militare, la subcapitolul Fotoreporteri de front.

Fotocopii Expozitia Arhivelor Militare Piteşti.