Ctitoria lui Petru I Muşat, Mănăstirea Neamţ este atestată documentar din 1407. În prim plan se află cea mai cunoscută biserică din cadrul mănăstirii, “Înălţarea Domnului”, ctitoria lui Ştefan cel Mare şi Sfânt între anii 1485-1497, în urma căştigării bătăliei de la Codrii Cosminului. În plan îndepărtat, încorporată în zidul de incintă, se observă cea de a doua biserică din cadrul complexului monahal, biserica “Sf. Gheorghe”, care datează în actuala sa formă din 1960, strămutată şi reconstruită astfel pentru a pune în valoare ctitoria lui Ştefan cel Mare. Pe gazonul din prim plan se observă locul unde a existat clădirea iniţială. Cea de-a treia biserică din complexul monahal, biserica “Bogoslovul”, mai puţin cunoscută turiştilor, se găseşte în cimitirul mănăstirii. Pe locul actual al acestei a treia biserici se găsea, de fapt, primul aşezământ monahal din zonă, “Biserica Albă”, întemeiata de câţiva călugări cu aproape un secol înainte de ctitoria lui Petru I Muşat.
al aeroportului Heathrow din Londra a reuşit să mă uimească. Nu ştiam prea multe despre acest aeroport, îmi închipuiam că trebuie să fie ceva mai mare decât Otopeniul nostru şi că terminalele sunt aşa, cam ca nişte hangare… M-am înşelat amarnic, Heathrow are cinci terminale, acesta fiind cel mai nou dintre ele şi de câteva ori mai mare decât întregul Aeroport Henri Coandă Bucuresti. Spaţiul aferent Terminalului 5 este de 260 de hectare şi a fost dat în folosinţă în luna Martie a anului 2008, după 26 de ani de la primele discuţii privind oportunitatea ridicării sale. Construcţia principală, pe care o vedeţi în panorama circulară de mai jos, are 396 metri lungime, 176 laţime şi 40 de metri înălţime, fiind proiectată de arhitectul Richard Rogers.
Chiar dacă primele zboruri au întâmpinat mari probleme – peste 28 000 de bagaje rătăcite şi peste 500 de zboruri anulate în primele zile de activitate – am fost plăcut surprinşi să ne găsim bagajele gata de preluare până am ajuns noi de la avion, adică în mai puţin de 10 minute de la debarcare. Întregul complex deserveşte doar cursele British Airways şi mai cuprinde încă două clădiri satelit, din care doar una este deja în folosinţă, precum şi o super-parcare pe 6 nivele – locul de unde am fotografiat mai sus – totul fiind deservit de lifturi, scări rulante şi metrou. Legat de metrou, nu vă gândiţi la multiplele căi de legătură dintre aeroport şi localităţile vecine, ci închipuiţi-vă o linie de metrou complet automată care leagă clădirea principală de clădirile satelit!
În căutarea unui locuşor retras, pentru o ţigară după aproape 6 ore de abstinenţă, am descoperit împrejurimile. O fântână arteziană mi-a adus aminte de locurile de promenada bucureştene şi de sutele de oameni care se holbau uimiţi, acum mai bine de 10 ani, la fântâna de la Mall Vitan. Aici am întâlnit un alt fel de oameni, de toate naţionalităţile şi etniile, mult mai relaxati, ce ştiau să se bucure de micile artificii acvatice, fără să deranjeze însă pe nimeni.
Întregul complex de oţel şi sticlă adăposteşte peste 100 de magazine şi evident reclama este la ea acasă. Nu însă la fel de agresivă ca la noi, sau poate eram eu prea impresionat.
Vă veţi întreba probabil dacă era şi aglomerat. Da, din punct de vedere al avioanelor care decolau: aproximativ 5 la o ţigară, şi fumez destul de repede… În rest, la o structură atât de mare, nu apucai să observi mulţimea de oameni. Mai ales pentru faptul ca totul era foarte bine pus la punct: check-in-ul se făcea automat, la puncte electronice, bagajele se predau la oricare din cele peste 30 de ghişee, la controlul de securitate nu aveai mai mult de două persoane înainte, şi apoi intrai la shopping, deci uitai complet de mulţimea de călători din toate colţurile lumii.
Pe drumul de întoarcere mi-a stăruit mult timp în minte ideea unui circuit turistic prin Aeroportul Heathrow: dacă un singur terminal reuşeşte să te uimească, bănuiesc că întreg ansamblul este o capodopera.
Am descoperit-o…nu, nu e bine, că n-am descoperit-o eu; mi-a arătat-o o prietenă care stătea de mai mult timp acolo…n-am întrebat, poate i-o arătase şi ei altcineva. Era atât de mică că ar fi fost greu să o descoperi singur. Deşi, după ce mi-a arătat-o prietena mea, am văzut-o în câteva cărţi poştale, de vânzare. Nu ştiu dacă existenţa ei este doar o întâmplare, sau cei care au gândit totul chiar au făcut asta intenţionat. Mi-am pus de repetate ori întrebarea aceasta şi răspunsul, mi-am dat seama, depinde doar de mine. Este ca şi în cazul lumii. Parcă e prea perfectă să nu fi fost creată de Dumnezeu, dar pe de altă parte s-ar putea să fie o întâmplare fericită. Ei bine, indiferent de cauză, efectul mi-a plăcut şi m-am reîntors adesea în colţul acela de lume, de oraş, izolat de nebunia din jur. Colţul acela, format parcă în jurul găurii de cheie din poarta sediului central al Cavalerilor de Malta.
Dacă te uiţi prin această gaură de cheie vezi o alee străjuită, de-a dreptu`, de rânduri de copaci de o parte şi de alta şi, în zare, se vede cupola catedralei Sfântul Petru. Cupola este cea care mi-a atras atenţia pentru că se vede perfect şi..pentru că se vede. Înţelegi când spun că mi se pare prea perfectă poziţionarea acelei găurii de cheie, ca să nu mă ducă gândul la o amplasare voită, chiar în acel loc. La nici cincizeci de metri de clădirea ordinului se află un parc, de fapt o grădină de portocali, care, de primăvara până toamna îţi oferă noi senzaţii, vizuale şi olfactive. Şi o terasă, aflată la extremitatea grădinii, care se deschide spre o panoramă a Romei, întrecută doar de cea pe care poţi să o ai dincolo de Tibru, de pe Gianicolo.
Adesea, în plimbările mele haotice prin Roma, îmi fixam ca punct relativ de reper grădina de portocali şi încercam să ajung acolo, după ce bătusem străzile până la refuzul picioarelor de a se mai mişca. După o jumătate de oră petrecută în parc, unde, uneori era şi vreun concert sau o piesă de teatru în aer liber, mă simţeam pregătit pentru întoarcerea acasă, chiar şi fără a mai revedea vreun altul din locurile care mă atrăgeau în oraş. Și gaura cheii? Ei bine, din când în când, cu un mic sentiment de vinovăţie, mă duceam să-mi întind ochiul dincolo de poartă şi să îmi reînnoiesc obsesia: gaura aia a fost făcută intenţionat sau este o pură întâmplare?!
Ei dragă cititorule, ieri seară avusei o revelaţie: am aflat unde e Targovishtea.
N-ai ghicit, nu e vorba de fosta Cetate de Scaun, este vorba de o localitate din Bulgaria, unde se face o brânză bunicică:
Pe moment mi-a trecut prin cap că vecinii de la sud de Dunare îşi bat joc de noi, însa prietenul gugâl mi-a demonstrat că nu e aşa. Iar din ce-am mai văzut şi pe uichipedia se pare că e o localitate cât se poate de reală şi pe deasupra înfrăţită cu Târgoviştea noastră!
Am observat, de foarte multe ori, că numeroase locuri istorice pe care am visat să le văd cu propriii mei ochi, bucurându-mă chiar de atingerea fizică a vestigiilor, într-un fel anume care te conectează, iluzoriu, cu vremurile de altădată, capătă, după ce mă voi fi plimbat îndelung cu degetele pe hărţi viu colorate sau pe splendide fotografii, dimensiuni şi semnificaţii aparte.
