Născută din furia împotriva unui destin potrivnic şi din durerea nemăsurată a unor părinţi care îşi pierduseră fiul iubit, când încă acesta nu împlinise 16 ani, Universitatea Stanford – ridicată pe locul unui ranch oarecare, proprietatea lui Leland Stanford, unul dintre cei care puseseră la punct linia ferată South Pacific, cu câştiguri personale fabuloase – a reuşit să devină, în mai bine de un secol de existenţă, una din cele mai bune universităţi din lume.

Amintind de vechile mănăstiri catolice, ridicate de misionarii spanioli pe întreg cuprinsul Californiei mai cu seamă, clădirile care compun nucleul actualului campus universitar sunt, în aparenţă, destul de sumbre. Senzaţia aceasta dispare însă prin jocul spectaculos al naturii, care, generoasă, i-a dăruit Californiei o climă admirabilă, de primăvară vioaie perpetuă, dar şi prin vivacitatea şi exuberanţa studenţilor, prin forfota tinereţii lipsite de orice griji.

Campusul universitar este cea mai fercită îmbinare, cred eu, între clădirile de odinioară, atent conservate şi modernizate, şi noile construcţii, alcătuiri de structuri metalice, beton şi sticlă, printre care posesorii de laptopuri ultraperformante îşi fac veacul, respirând o modernitate uluitoare printre vestigii care, toate, vorbesc despre un trecut de care orice stanfordist este mândru.

Aici, pragmatismul american şi-a spus cuvântul. În fond, istoria este admirabilă atunci când poate dărui lecţii de viaţă, oferind, prin cunoaşterea trecutului, învăţăminte pentru viitor. Iar una din aceste lecţii spune că trebuie să pui în balanţă costurile şi beneficiile atunci când ai în vedere un proiect de modernizare a unui campus care este deja mai „bătrân” decât veacul. Istoria rămâne în poze, atent înrămate şi expuse, mai apoi, în expoziţii riguros întocmite, iar clădirile îşi schimbă forma prin reconstrucţie, totul însă cu păstrarea unei imagini care a consacrat Universitatea Stanford. Clădiri moderne iau locul celor vechi, care îşi au propria lor viaţă, încadrându-se într-o concepţie arhitecturală unitară. Însă tradiţia şi puterea trecutului s-au dovedit mai puternice atunci când, deşi înlocuirea Encina Hall cu o nouă clădire s-ar fi dovedit mai puţin costisitoare, s-a preferat – doar pentru că preşedintele american Herbert Hoover locuise şi studiase, ca student, în Encina Hall – modernizarea acesteia cu costuri mult mai mari. Nucleul campusului, care cuprinde şi Biserica, rămâne însă intangibil. Sacru. Şi atracţia turistică cea mai importantă a acestei regiuni. O biserică neobişnuită pentru regiunea aceasta, dominată de mănăstirile ridicate de misionarii catolici spanioli, care aminteşte mai degrabă de nostalgii vechi, europene, căci aceasta îmbină armonios stilul romanic-bizantin cu elemente ale unui gotic rece răsărit din cutele minţii vreunui arhitect îndrăgostit de acest stil, oferind, şi graţie mozaicurilor faţadei, imaginea unui transplant reuşit într-o lume în care frumuseţea, profunzimea şi nepătrunsul Sacrului rămân neştirbite. Cu atât mai mult cu cât acest lăcaş bisericesc este o vie dovadă a ecumenismului, căci aici toate religiile de sorginte creştină pe care studenţii, profesorii şi vizitatorii le împărtăşesc, se simt ca acasă, sub oblăduirea aceluiaşi Dumnezeu.

Biblioteca Universităţii rămâne, poate, cel mai bun exemplu al îmbinării armonioase între trecut şi prezent în corpul aceleiaşi construcţii. Este o unitate desăvârşită, prin funcţionalitate şi eficienţă, prin îmbinarea clădirii vechi, somptuoase, cu cea nouă, modernă, dar care aminteşte, prin materialele de construcţie şi ideile arhitecturale, de trecutul de care Universitatea Stanford este atât de mândră. Plasată într-un spaţiu înconjurat de arbori şi pajişti verzi (pe care studenţii sunt încurajaţi să practice tot soiul de sporturi sau să studieze, tolăniţi pe iarbă, cu o carte în mână, sub soarele blând al Californiei, fără să-i pese cuiva că, Doamne fereşte!, gazonul s-ar strica sau urâţi, ca un exponat mort într-un muzeu intrat în moarte clinică), Biblioteca îţi oferă, din fotoliul în care te-ai aşezat comod, o privelişte unică. Ai senzaţia, uitând pentru o clipă unde te afli, că acest minunat spaţiu al luminării minţii, gândit de vreun pustnic înţelept, este situat pe vârful unui munte singuratic, înconjurat de arbori şi verdeaţă, ca o mănăstire franciscană care ar dori cu tot dinadinsul să le taie călugărilor orice contact cu lumea din jur, coruptă, ispititoare şi nevrednică de fericirile unei vieţi ascetice.

Afară, cuminţi, aşteptându-şi stăpânii studioşi, o mulţime de biciclete care face deliciul campusului, fiind manevrate cu dibăcie de studenţi şi profesori, în egală măsură, şi care, prin forfota iscată, dau viaţă campusului, animându-l inclusiv la orele târzii ale nopţii, când o mare de luminiţe, albe sau colorate, manşete reflectorizante şi ochi de pisică strălucitori zburdă pe aleile campusului, însoţite de chiotele vesele ale studenţilor îndreptându-se care încotro.

Mă uit la fotografii şi mă simt ca şi cum m-aş afla din nou în campus…. Ca un student care se întoarce mereu cu emoţie în locul în care a deprins a se înfrupta din pomul cunoaşterii.

Stanford, my love, I’ll be back!

Un proiect interesant de care am auzit acum jumatate de an prin intermediul siteurilor de fotografie pe care le frecventez. De fiecare data insa am auzit prea tarziu. Oarecum frustrat, cam ca atunci cand iti doresti sa prinzi un metrou gol dar in care sunt prietenii tai si pentru ca pleci prea tarziu de acasa e intotdeauna aglomerat si plin de necunoscuti, mi-am propus sa pandesc urmatorul lor anunt.

“Bucurestiul meu drag”, asociatia infiintata si condusa de Andrei Birsan nu a lasat sa treaca prea mult timp si a promovat urmatorul proiect: Palatul Mogosoaia 4 octombrie 2008. Super, mi-am zis, erau indeplinite toate conditiile pentru a participa: aveam timp, eram in Bucuresti, locatia in sine era exotica (atat cat de exotica poate fi o locatie la 3 km de oras) si ceea ce era mai important eram dispus sa petrec o zi intreaga in compania unor necunoscuti. Adica, la prima strigare, nu eram chiar dispus si m-am gandit ca poate vine si amicul D. asa ca i-am si aruncat pastila, cam cu jumatate de glas, gandindu-ma ca s-ar putea sa plece din localitate si sa raman singur. Pana sa-mi dea raspunsul afirmativ, luasem insa decizia ca ma voi duce oricum, iar raspunsul lui a fost chiar entuziast si cu atat mai mult mi-am zis nu are de ce sa nu fie o sambata placuta.

Iata-ne, deci, sambata pe la 6 dimineata, fiecare pe langa o ceasca de cafea, la o distanta de 4 statii de metrou, discutand la telefon. Ca de obicei, eu mai stresat in astfel de imprejurari, ma si vedeam pierzand trenul spre Mogosoaia si nu ca asta ar fi fost o mare problema, ci mai ales pierzand grupul de fotografi care mergeau acolo. Adica ceea ce era mai important. Noroc cu ingerul meu pazitor care era treaz la acea ora si ne-a repezit intr-un suflet pana la gara cu masina (multumesc!).Gara de Nord. De cate ori intru in acest mausoleu al pasilor pierduti imi vin in minte doua lucruri: anii de liceu cand trebuia sa las in urma o vacanta si sa pornesc intr-un loc care ma demoraliza complet si “poetul garii de nord”. Il stiti, l-ati cunoscut si voi in Filantropica, interpretat genial de Florin Zamfirescu (Surasul fetei din tramvai/M-a fermecat definitiv./Am inca o drama la activ/Exact ca domnul Ion Susai). Fiecare din aceste ganduri ma face sa caut realitati care sa le confirme si de fiecare data imi e usor sa le descopar. Dar despre aceste fabulatii in numarul viitor, dupa cum ar spune Sanda Taranu la Teleenciclopedia. Am identificat repede magazinul in fata caruia trebuia sa ne intalnim cu grupul. Afara o ceata si o vreme mohorata, ambele bune de de o descriere dostoievskiana. Mai aveam un sfert de ora pana la intalnire si orice trecator cu un aparat foto la gat ne facea sa ne intrebam de ce nu se opreste si el in fata magazinului pentru aceasta intalnire.

Dupa o jumatate de ora deja ne pierdusem orice speranta de a mai participa cineva la excursie, afara incepuse sa burniteze iar convorbirea telefonica cu Andrei aproape a avut darul sa ma faca sa cred ca vom merge doar in trei. Pana cand un grup trece fulgerator pe langa noi: aparate foto de toate tipurile si marimile, rucsaci burdusiti cu obiective, trepiede ancorate bine pe umar si multa sporovaiala, ne-a trezit din letargie si ne-a facut aproape sa alergam pentru a ne confirma ca sunt cei pe care ii asteptam. A urmat poza de grup, pe peron, si gasirea unui loc de campare in personalul de Urziceni. Drumul a fost relativ scurt, toata lumea isi verifica armamentul din dotare, cu declansari de test si reglari de diafragma. In tren am reusit sa ridicam semne de intrebare cu privire la evenimentele importante care se petrec in Mogosoaia. Insusi supracontrolul s-a lasat greu convins ca nu vine vreun mare politician la Mogosoaia. La destinatie am umplut micul refugiu din fata garii, s-au facut ultimele reglari la armament si primele poze in decor si am pornit la drum spre palat. Doi kilometri pe cel mai interesant drum pe care il puteam alege ca fotografi in cautare de senzational: prin boscheti. Un sir indian intins pe aproape un kilometru inainta anevoios cu ochii dupa fiecare lucru demn de fotografiat.

In Mogosoaia am redescoperit un pic de Bucuresti: traficul. Tumultos si zgomotos, care iti da frisoane cand esti in dreptul trecerii de pietoni si vezi monstrii imensi pe care scrie long vehicle ca aproape acelereaza in dreptul tau, daramite sa iti mai dea si prioritatea meritata. Se construieste continuu, se cara si se trebaluieste de parca ne-am apropia de sfarsitul lumii si arca lui Noe inca nu e gata. Toata lume alearga, cauta, se pierde. Doar pe malul lacului, rupti de lume si agitatia din jur, cativa pescari se concentreaza la ceea ce va deveni masa pe care o vor servi dupa-amiaza.

La palatul de la Mogosoaia n-am fost niciodata si mi-l inchipuiam intotdeauna mult mai departe de oras. M-am inselat amarnic si mi-am dat seama ca am trecut pe la portile sale de nenumarate ori. Un parc imens creaza o centura in jurul sau, ferindu-l de zgomotul asurzitor de pe strada. Un parc imens si lasat in parasire, in asteptarea vreunui domnitor al banilor care sa-l transforme in zona imobiliara de lux. Palatul pare un strajer imens care vegheaza, pe malul unui lac plin de pescari si de reflexii ale vilelor nou aparute, la bunul mers al vremii pe aceste meleaguri. Primul sentiment este ca vei descoperi vreun batran boier cu caftan si calpac pe la balcoanele frumos sculptate, scrutind zarea in asteptarea vreunui prim semn de schimbare a domniei. Sau ca vei auzi, de dupa colt, rasul zglobiu al domnitelor care admira un tanar boier abia intors de la Paris. Sau ca te vei trezi cu doi-trei pusti cu zulufi auriti, alergand fericiti dupa ogarii barzoi de la curte. Orice ti-ar veni in gand iti este inoculat de aceasta frumoasa cladire, construita in cel mai pur stil romanesc, cel brancovenesc. La inceputul anului 1861 Constantin Brancoveanu cumpara cea mai mare parte a mosiei care astazi formeaza parcul de la Mogosoaia si construieste aici, in bunul stil al domnitorilor romani, mai intai o biserica. In 1702 pe mosia de la Mogosoaia se finaliza inaltarea palatului care, dupa moartea lui Constantin Brancoveanu, isi schimba de mai multe ori proprietarii, ajungand in final al familiei Bibescu. Multiplele restaurari l-au adus in forma in care il gasim astazi, conservat foarte bine, dar cu infatisarea mult schimbata fata de ce initiala. Am banuiala ca atrage multi turisti, mai ales in lunile de vara, insa cred ca aceasta locatie este considerata mai degraba exotica pentru cei cei care doresc sa aiba o nunta ca-n povestile cu Ilene Cosanzene si Feti Frumosi pe cai albi.

Diversitatea colegilor de calatorie se putea observa cel mai bine acum. S-au intins teleobiective si s-au cautat cele mai reprezentative unghiuri, s-au fixat trepiede si s-au realizat sesiuni ad-hoc de portrete, s-au explorat toate vagaunile si cele mai impozante balcoane. Totul pentru acel cadru unic care sa te diferentieze si sa spuna ceva despre tine. Totul pentru a invinge o vreme potrivnica fotografiei si a-ti demonstra ca se poate in orice conditii. Rezultatele acestui demers le gasesti pe galeria “Bucurestiul meu drag”, ai ce vedea.

Drumul de intoarcere a fost, hmm…lung. Sirul indian s-a reintins pe o distanta considerabila si s-a orientat catre Bucuresti, pe o margine de drum prafuita si lipsita de spectacol. Un grup linistit si omogen, care a reusit tocmai prin diversitate sa creeze o atmosfera calda intr-o zi mohorata de toamna. Obostiti, am ocupat un troleibuz la Straulesti, fiecare cu gandul la cine stie ce locuri exotice viitoare, unii si cu gandul la lipsa biletelor si la o eventuala amenda.

Montmartre, cartierul boemilor, al pictorilor şi poeţilor, pe unde îşi poartă paşii îndrăgostiţii fără speranţă, trubadurii, tinerii şi bătrânii deopotrivă.  Este de neconceput să ajungi în Paris şi să ocoleşti Montmartre, să nu-ţi porţi paşii agale pe străduţele înguste spre espace Salvador Dali, de unde se poate vedea turnul de la bazilica Sacré Coeur.

Este cartierul cel mai înalt din Paris dar şi cel mai înălţător. Se poate vedea o lume pestriţă dar plină de voie bună, şi, dacă v-a plăcut filmul Amèlie Poulin, nu departe de Sacre Coeur, la o staţie de metrou, se poate vedea cafeneaua unde Amelie visa şi închipuia jocuri năstruşnice. Bucata aceasta de Paris, unde odinioară erau plantate vii, avea peste 30 de mori de vânt în secolul XIX, utilizate pentru zdrobirea strugurilor. Cartierul abundă de terase şi cafenele, ca şi acum o sută de ani, unele cu doar două sau trei mese, de unde poţi, ispirat de o cafea, să te laşi în voia gândurilor, acompaniate de un vals la acordeon, (nu vă gândiţi că ar putea fi interpretat de vreun artist român din Ferentari, pentru că muzica sună cu adevărat bine) şi să te reîntorci în timpurile în care poate chiar Van Gogh privea din acelaşi unghi. Ce vor fi compus oare din cine ştie ce boemă cafenea Apollinaire sau Verlaine?

Rătăcind pe aceste străduţe, până în faţa bazilicii, ne-am oprit la un moment dat să admirăm priveliştea. Ne uitam la circarii care se jucau cu focul, la propriu, apoi schimbam focusul către grupurile de suporteri ale unei echipe germane (cred că fusese un meci) care treceau făcând valuri şi scandând ceva numai de ei ştiut, şi ne bucuram de fiecare moment frumos trăind acolo, când, deodată, o văd pe Irène, prietena pariziană, că se întoarce teribil de încântată că o zărise pe… nici nu am înţeles despre cine povestea, pentru că vorbea precipitat, era emoţionată, nerăbdătoare şi mă tot chema într-un loc. Am prins doar ideea că ar fi un personaj din Gadjo Dilo, film mult îndrăgit, cel puţin de grupul nostru. Mă gândeam că este vorba despre Romain Duris, actorul care îl joacă pe Stéphane, dar nu, era chiar personajul feminin din Gadjo, Sabina, adică Rona Hartner a noastră.

Irènei îi era oarecum jenă să o abordeze de una singură, deşi îşi dorea foarte mult. Aşa se explicau chemările ei intempestive. Mi se pare şi acum uşor comic că vorbeam în franceză, deşi amândoi eram români. Ei, vă imaginaţi că nu a durat mult, pentru că am trecut imediat pe graiul neaoş, din care înţelegea şi Irène câte o frântură, doară suntem latini. Irène nu mai putea de bucurie că a întâlnit-o pe una dintre actriţele preferate iar soţia mea ne filma de zor. Apoi am coborât pe lângă caruselul care mi-a adus-o din nou în minte pe simpatica Amelie, am pierdut metroul, dar asta după ce ne-am aventurat prin Place Pigalle, loc de unde s-a mai născut o poveste… cu iz de aventură.

Belgradul îmi dă de fiecare data un sentiment de déjà vu. Am impresia că lucrurile s-au mai petrecut, îmi spune amicul M, înainte de plecare. Recunosc, nu ştiam mare lucru despre Belgrad. Destinaţiile noastre, în special după Revoluţie, sunt mai degrabă Grecia, Italia, Spania, Franţa, fie pentru muncă sau pur şi simplu pentru turism. Belgradul nu prea are loc pe listă.

Încă de la aeroport am simţit un miros demult uitat, acela de scări rulante. Dar nu asemănător cu cele de la Mall sau de la Unirea. Era izul de cauciuc încins şi ulei ars, care-ţi răscolea nările şi acum amintirile, din fiecare magazin mare, în perioada comunistă. Culorile la fel. Tonuri vechi, de albastru închis sau verde şters de timp, nuanţe uniformizate, din care răsărea cu forţă câte o reclamă stridentă, sfidătoare. Ceva vechi, ceva nou, ca la mireasă.

Amicul avea dreptate, Belgradul chiar îţi poate da impresia că ai mai trăit o dată ceea ce vezi.

Am ajuns destul de greu la hotel, traficul fiind ca în Bucureşti, poate ceva mai bine fluidizat. În schimb, sârbii nu au maşini de lux, nu am văzut multe in cele trei zile cât am poposit în capitala Serbiei. Întru început, Belgradul promitea să nu mă impresioneze. Cum mă aflam acolo în interes de serviciu,  nu mă interesa aspectul turistic. Aveam totuşi chef de umblat cu aparatul foto la ochi, şi, cel mai mult, aveam poftă să văd oamenii în mediul lor, să văd pentru prima dată cum sunt sârbii, cei care vindeau înainte ţigări Vikent şi Corona, pe care le ştiu doar din auzite, care vindeau bere şi se bucurau de trecere în Occident, care l-au inspirat pe Kusturica. Voiam să văd cum este această naţie de păstrători ai tradiţiilor, de luptători, de patrioţi. Sârbii sunt iubitori de patrie, dom’le, au ieşit cu arma în mână de câte ori a fost nevoie şi nu renunţă niciodată uşor, spunea un colonel, acum pensionar. Avem ce învăţa de la ei.
Hotelul Palace, de patru stele, unde am fost cazat, nu arăta grozav. Dar nici asta nu mă afecta, ştiind că pot să dorm într-un hotel de cinci stele la fel de bine ca la marginea pădurii, le-am încercat doar pe ambele şi sunt la fel de potrivite pentru mine. În plus, era curat, linişte. Nu mă interesa televizorul al cărui telecomandă nu am găsit-o şi nici de lipsa aerului condiţionat, înlocuit de un ventilator, exact ca la mine acasă, nu mă sinchiseam. De la etaj aveam o privelişte destul de sumbră, nişte clădiri cu faţada nerenovată, dar şi cu această imagine eram obişnuit. Până aici ne asemănăm, îmi spun. Doar că voi nu aveţi maşini de fiţe, dar pentru această schimbare de peisaj nu pot decât să vă mulţumesc. Am plecat în oraş, în puţinul timp de care puteam profita până la lăsarea întunericului.

Abia atunci pot spune că am văzut o mică parte din Belgrad, că am început să-l descopăr şi că mi-aş fi dorit să am mai mult timp. Iniţial îmi părea rău că nu am întrebat la hotel dacă e riscant să te plimbi seara, noaptea, pe străzi. Am o experienţă tristă de la Paris şi vreo două de la noi, aşa că nu-mi doream să mai trăiesc o alta. Dar, până la urmă eram acolo ca să descopăr ceva ce nu mă aşteptam, ce noi am avut şi încă mai avem, dar în cantităţi tot mai mici. Acel calm nedisimulat şi bucuria de a trăi.

Vedeam grupuri de tineri plimbându-se pe stradă, pe un bulevard central, atât de lipsiţi de griji, încât un amic nu s-a putut abţine şi a exclamat. Eu cred că oamenii aştia nu au probleme, nu au serviciu, nu au copii. Ei, de unde, îi răspund. Au la fel ca şi noi,  doar că injecţia de capitalism, goana după averi, după lux nu i-a atins mai deloc sau poate cu alt efect. La cetatea de unde se poate admira Dunărea în voie, tineri cu chitară sau doar la plimbare. Uimitor cum reuşeau să cânte în surdină, doar pentru ei. şi atunci m-am întrebat: cum, nu cântă ei să răsune valea şi înconjuraţi de multe sticle? Nu ascultă manele pe telefonul mobil? Unde sunt oare grupurile de câte cinci şase băieţi, la agăţat? Ce se întâmplase cu ei, că parcă erau mai multe fete la plimbare şi nimeni nu striga după ele, nu le ciupea de fund, nu le claxona. Primul lucru la care m-am gândit, ca la o posibilitate pentru aceste absenţe, era un meci de fotbal. Da, clar, o fi meci şi băieţii noştri se bat prin cine ştie ce galerie sau strigă în faţa televizoarelor. Stupoare, nu era nici meci. Atunci ce se întâmpla, cum îi spune la atmosfera asta care crează automat o stare de bine? Oare civilizaţie, bun simţ, bună creştere? Am plusat şi m-am uitat şi după niscaiva patrule, gândindu-mă că poate jandarmii sunt cei care îi ţin în frâu pe tinerii de pe stradă. Nu, nicio patrulă. Cred că mi-a luat vreo zece secunde să mă obişnuiesc printre ei, să nu simt niciun fel de tensiune, să am impresia că mă pot plimba liber, în voie, atât cât vreau. Terasele, pline. Se fumează peste tot, cafeaua este excelentă şi este servită întotdeauna alături de un pahar cu apă rece. La ora 23 străzile parcă se umpleau tot mai mult.

Mergem la o terasă unde câteva formaţii de muzică populară se plimbă de la masă la masă. Încerc să reperez cerşetori. Cred ca am văzut unul, dar nu a insistat. Cei mai săraci însă, omologii cerşetorilor de la noi, vindeau câte ceva, o floare, un breloc. Era limpede că nu primeau bani pentru obiectul vândut ci din milă dar gestul, faptul că munceau, că vindeau, te făcea să-l priveşti cu alţi ochi. La fiecare masă unde tarafurile îşi făceau numărul, cântând muzică populară veche, balade, hore, sârbe (oare de la sârbi vine termenul de sârbă?) vedeam oamenii fredonând. Încet, sfios, pentru suflet. Le stătea bine, indiferent de vârstă. Atunci mi-am dat seama că noi am pierdut cântecul, noi ştim mai mult să urlăm când ar trebui să tăcem, să ascultăm sau doar să murmurăm. Nu mai simţim, ci ne dăm în spectacol.

Taraful nu lua mulţi bani, nu reducea volumul cum am văzut la unul de-al nostru, care după o pauză, destul de scurtă de altfel, când nu intra nimic la arcuş, avea parcă un potenţiometru de unde diminua decibelii vocali şi instrumentali. Lăutarii sârbi cântau până simţeau că nu mai este nevoie de serviciile lor. Dacă primeau, era bine, dacă nu, îşi încercau norocul în altă parte. Ce-ar fi fost să înceapă cu texte de genul: Ce să mai faci, dom le, cu o sută de mii în ziua de azi. Păi nu tre’ să mănâncă şi gura mea ceva?

M-a impresionat Belgradul prin căldura sufletească a oamenilor, prin acel bun simţ, prin faptul că ştiu să cânte şi le stă bine făcând asta, prin iubirea care transpare din fiecare cotlon, ungher de oraş, prin lipsa de agresivitate, prin politeţe prin bună cuviinţă. Am descoperit într-un oraş mare, într-o capitală, ceea ce majoritatea au pierdut în detrimentul luxului, al hotelurilor simandicoase, a sutelor de cai putere. Am descoperit oameni…

Piaţa din faţa catedralei Notre Dame. Locul de unde se poate admira în voie specia umană, unde se adună deopotrivă turişti şi localnici, opriţi să privească îndelung minunea gotică încă neterminată, cu gândul, că acolo, pe vremuri, trăia un cocoşat îndrăgostit de o frumoasă ţigancă. Şi, în sinea lor, poate că fiecare şi-ar fi dorit, la un moment dat, să ceară azil spre libertatea dinăuntrul catedralei, locul acela binecuvântat, unde muzica de orgă stăpâneşte până şi cotloanele cele mai ascunse. Tuaregi, femei îmbrobodite, care pot privi şi care pot fi privite doar printr-o binecuvântată mască, asemeni armăsarilor care nu trebuie sa vadă decât drumul drept, turci, libanezi, mongoloizi, domnişoare sprinţare, cupluri de amorezaţi venite în oraşul îndrăgostiţilor pentru a-şi trăi un intens, mai intens, ceas de iubire, prinţi şi cerşetori, amalgam de chipuri şi porturi care se pot admira în voie într-o frumoasă după-amiază de vară. Se poate lesne imagina că, de vei privi spre turlele ameţitoare, vei vedea pe Quasimodo cu Esmeralda în braţe, sau, coborând privirea, măcar trupurile lor, pe al ei cu vertebrele pocnite la gât, de la ştreang, pe al lui intact dar neînsufleţit doar pentru că a îndrăznit să-şi roage moartea lângă trupul iubitei, ţinându-l la piept până la capăt, cu speranţă în viaţa de după.

Veniţi, dragi păsări ale cerului. Doar voi şi Dumnezeu mi-aţi mai rămas! Veniţi, veniţi! Strigătul cerşetorului umplea piaţa. Doar clopotele reuşeau să îl acopere pentru o secundă cât o infinitate. Glasul lui puternic, izvorât din cine ştie ce adâncuri ale unui suflet fără vlagă, îţi rupea inima. Bogaţii şi săracii treceau liniştiţi pe lângă el. Îl socoteau poate un nebun. Doar păsările se opreau, îi ciuguleau din palmă şi îl înconjurau mute, ştiind că acolo vor găsi mai mult decât în oricare altă parte. Iar sărmanul lua fiecare porumbel şi îi şoptea ceva la ureche, după care acesta zbura fără să se mai întoarcă. Ca un Quasimodo al vremurilor noastre, veghea catedrala, aceeaşi ca acum cinci sute de ani. Şi ce Victor Hugo ar mai imagina povestea lui, destinul care l-a adus în comuniune cu păsările? Ce poveste de iubire, ce moarte subită a celei dragi sau a vreunui copil îi va fi doborât încrederea în specia noastră, spre care acum privea cu un fel de compasiune? Cum putea el să mai privească oamenii cu dragoste când aceştia nu-l învredniceau decât cu o privire fugară? Ce legendă bine ascunsă zăcea oare în pletele omului din faţa catedralei? Ochii aceia adânci obligau la meditaţie. Dar cine să-i privească?

În avion m-am gândit… Nu am mai pus, ca de obicei, căştile pe urechi sau ochii într-un monitor, ci m-am uitat atent pe geam. Încă de la decolare priveam cum fiecare lucru pământesc se micşorează atât de tare pe măsura ascensiunii în cer încât o maşină era un moment dat un vârf de ac, un sat apărea mai apoi la dimensiunile unei maşini, un oraş părea din ce în ce mai insignifiant, apoi, doar o păşune uriaşă sau un fluviu mai contau, dar nici acelea foarte mult. Deasupra norilor viaţa părea altfel… ce mai conta acel cerşetor, omul cu porumbeii?… Ce importanţă mai aveam eu? Imaginea astfel distorsionată îţi dădea impresia că ai putea, cu un beţigaş, să scormoneşti toate acele mici acareturi pământeşti precum face un copil cu un muşuroi de furnici. Să strici toată ordinea, căreia oamenii îi dau o aşa mare importanţă, în doar câteva secunde şi apoi să pleci la fel de liniştit ca după un duş potrivit de rece… Ce înseamnă lucrurile de la doar zece mii de metri altitudine?… Nu prea mult, nimic, de fapt, aşa cum nu înseamnă mare lucru nici de aproape, dacă ştii să le priveşti. Poate că de asta porumbeii zburau şi nu mai reveneau, poate că omul le spunea tocmai că viaţa poate fi la fel în oricare loc, indiferent de bogăţie, şi îi trimitea în ceruri, să se convingă. Apoi, porumbeii mergeau care încotro, conştienţi de data aceasta că au descoperit esenţa: poţi trăi bine atât timp cât nu încerci să-i cauţi vieţii vreun sens. Desigur, dacă realizezi că privind de departe, din cer, viaţa fiecaruia şi a tuturor la un loc este un puzzle care poate fi uşor distrus…, amestecat, tăiat şi reaşezat în altă formă…

Venez chers oiseaux des  Cieux! Il ne m’est resté que Dieu et vous! Venez, venez !(Veniţi, dragi păsări ale cerului! Doar voi şi Dumnezeu mi-aţi mai rămas! Veniţi, veniţi! tr. n.r.)