Am obiceiul să vizitez ruine istorice atunci când, în cursul escapadelor mele din capitală, mi se ivesc astfel de obiective în cale. Nu merg să le văd pentru că m-ar atrage în mod special nepăsarea ce se ascunde după fiecare piatră şi nici pentru a marca încă un obiectiv turistic pe harta orgoliilor mele mic-burgheze. Merg pentru a-mi imagina cum trăiau oamenii acolo. Fac, astfel, exerciţii de imaginaţie ad-hoc şi încerc, mai ales, să mă pun în pielea personajelor de demult şi să traiesc o emoţie când trec pe lângă un zid, pe lângă o coloană, pe sub un portal.

Ce vor fi simţit oamenii de acum 2500 de ani la Histria, când abia se iveau zorile acestei aşezări la o departare de 500 de stadii de gura sacră a Istrului (Strabon), acum pe malul lacului Sinoe? Erau oare încrezatori în viitor? Ce vise măreţe i-au făcut să colonizeze ţărmuri atât de îndepărtate de cel grec? De bună seamă raţiunile economice în alegerea dezvoltării unei regiuni nu erau foarte diferite de cele actuale: Marea Neagră reprezenta şi atunci un imens potenţial comercial şi strategic.

Histria a cunoscut aproape 1500 de ani de existenţă. Locuitorii săi au trebuit mai întâi să facă faţă atacurilor barbare. Şciţii şi chiar geţii nu au privit cu ochi buni dezvoltarea unui oraş grec în coasta lor. De buna seamă, bogăţiile pe care grecii le-ar fi putut ascunde în adâncurile cetăţii i-au făcut atenţi pe vecinii din jur. Însă asta nu a fost suficient pentru a clinti viitoarea aşezare. Treptat, aşa cum au fost în stare să clădească din nimic, într-un loc îndepărtat, un oraş înfloritor, grecii au ştiut să îşi consolideze o reputaţie de comercianţi şi buni meşteşugari, care să le permită relaţii prospere cu vecinii. Cetatea a cunoscut mai multe stadii de dezvoltare şi mai multe stăpâniri – printre care şi pe cea a lui Burebista. A înfruntat necunoscutul o dată cu fondarea sa, a trecut printr-o perioadă înfloritoare, o dată cu creşterea economică (de remarcat influenţa şi tenacitatea pe care le-au avut coloniştii pentru a ridica din nimic economia oraşului!) şi în sfârşit a ajuns la final. La un final pe care nu l-au dictat invaziile barbare ci tot cea care a făcut posibil acest destin: Marea Neagra. O dată cu formarea Lacului Sinoe, Histria rămâne fără cel mai de preţ avut al său: ieşirea la rutele economice de pe mare. În condiţiile în care invaziile succesive ale hunilor şi goţilor împiedicau dezvoltarea oraşelor de pe uscat, cu care locuitorii ar fi putut întreţine prospere relaţii economice, în condiţiile în care protecţia romană se retrăsese demult dincolo de malurile Dunării, modificarea reliefului a condamnat Histria la o moarte economica, lentă şi dureroasă.

Ce vor fi simţit locuitorii aşezării acum 1500 de ani, când apusul acestei civilizaţii era vizibil la orizont? Ce drame ne-ar putea dezvălui aceste ziduri, dacă am şti să le ascultăm? Ce vor fi gândit şi sperat ultimii colonişti atunci când inevitabilul exod era aproape?

Retorice întrebări… Poţi, eventual, să îţi închipui ce va fi fost, dar n-ai de unde să ştii adevarul. Au rămas prea puţine informaţii, iar mâna de arheologi care încă visează să decopere trecutul a obosit. Şi tot în vizitele mele, dupa ce emoţii felurite mă părăsesc, două cuvinte imi stăruie în minte şi mă poiectează în viitor, printre ruinele marilor oraşe actuale: memento mori.

Cand mi-am achizitionat primul aparat de fotografiat – acum vreo 4 ani – visam ca voi face foarte multe fotografii in natura. Credeam ca voi gasi timp sa merg anume pentru a fotografia si ca alte activitati vor fi complementare pasiunii. Mi-am cautat un aparat cu “zum” mare pentru ca m-ar fi ajutat mult sa imi indeplinesc visele: sa fotografiez animale in natura. Am facut chiar si incercari de birdwatching, pasarile fiind mai accesibile in salbaticie. Mai apoi am inteles si crudul adevar: daca nu te dedici acestei pasiuni si nu investesti timp, energie si bani, doar ocazional vei fotografia la un nivel profesionist, de cele mai multe ori fotografiile fiind mediocre.

Si am mai descoperit ceva: chiar daca nu vei face din birdwatching telul tau in fotografie, poti aborda acest gen intr-un mod deosebit, incercand ipostaze mai putin uzuale. Mai jos am surprins un Alunar (Nucifraga caryocatactes) cunoscut si sub denumirea gaita de munte. Este o pasare sedentara ce poate fi intalnita tot timpul anului. Fotografia este facuta in Retezat (Rausor), intr-o zona cu foarte multi molizi doborati de furtuni, printre trunchiurile carora banuiesc ca isi avea cuibul.

Batoza este apelativul pe care il foloseam in copilarie pentru a rade de ceilalti copii, atunci cand acestia se ingrasau peste masura. In vremea copilariei mele nu te ingrasai de la prea mult “fastfud”, sucuri “cu bule” sau alte “E-uri” ci de la dulciurile proaste pe care le gaseai la alimentara si mai ales pentru ca era un semn ca in familia ta se traieste “bine” (a trai bine nu inseamna a manca doua farfurii de ciorba la o masa!). La vremea respectiva nu aveam clar in cap ce e aia o batoza. Insa eram sigur ca e ceva “mare”. Pe parcurs am folosit din ce in ce mai rar cuvantul, nu pentru ca nu mai erau copii grasi prin preajma ci pentru ca eu insumi ma ingrasam peste masura si nu vroiam sa le dau idei celor din jur.

Despre batoza aia adevarata care treiera graul nu mi-am batut capul prea tare pana cand mi-a fost dat sa vad una reala. Cea care m-a facut, insa, sa filozofez mai sus are vreo suta de ani si se gaseste tot in curtea familiei Ciorogaru.

Vaioaga e la vreo 50 de metri. Aici te-am prins: nu stii la ce ma refer. Nici eu nu stiam pana cand nu am vazut-o. Vaioaga este un regionalism care desemneaza o vale adanca, cu sau fara apa. Cuvantul este utilizat in completarea descrierii unor asezari din zona deluroasa a Romaniei. Gasesti scris: satul era asezat intr-o vaioaga. In cazul noastru vaioaga indica de fapt o bulboana naturala, amenajata de sateni pentru a suplini rolul unei masini de spalat automate, pe care chiar daca ar avea-o n-ar putea sa o utilizeze pentru spalat covoare.

Daca as fi stiut in copilaria mea acest cuvant, as fi fost foarte fericit pentru ca as fi putut sa ma iau si de slabanogi: vaioagelor! Se intelege ca eu eram perfect…

Apoi a trecut un tractor…E mult spus tractor, era mai degaraba o miniatura, cu un batranel la volan si doi pusti zambareti langa el. Aveam vreo zece minute de cand rataceam printr-un sat ce parea pustiu. Cautam morile. Nu, nu morile de vant, ci ultimele mori de apa din comuna Rau de Mori. Citisem candva intr-un ziar local despre morile de apa din Ohaba Sibisel si am pornit in necunoscut, dupa ele. Satul – cum aveam sa aflam mai tarziu – nu era deloc pustiu, doar ca era amiaza si toata lumea se refugiase prin gospodarii. Soseaua ingusta si intortocheata ne purta prin fata unor case ingrijite si prin zone cu vegetatie abundenta care nu iti permitea sa vezi ce e dincolo de gard.

Pana intr-un final, cand, dupa ce ne luasem gandul ca vom gasi tipenie de om de unde sa putem smulge informatii, am ajuns la “hipermarketul” local. Mai mult cu gandul la o bere rece decat cu speranta ca vom mai gasi vreodata morile (incepeam sa ma intreb daca nu e totul doar in inchipuirea mea), am patruns intr-o curte curata si am fost imediat inconjurat de vreo cinci tanci care ma priveau curiosi – si cred ca se intrebau in sinea lor ce cauta “Don Quijote” la ei in curte.

Proprietara si-a facut imediat aparitia si m-am grabit sa deschid o discutie ca sa incalzesc putin spiritele. Cand i-am spus ca noi cautam morile de apa mi-a zambit si replicat ca si ei au una. De fapt, cum aveam sa aflu mai tarziu, mai toti din sat au avut mori de apa, doar ca timpul le-a distrus. Bucuria mea a fost si mai mare cand am fost invitat sa merg in gradina sa o vad. Si iata-ne inconjurati de cinci pusti care ne erau ghizi in aceasta aventura.

Moara, batrana ca si satul, nu mai functiona si-acum parca imi pare rau ca n-am putut sa o surprind mai bine. Lemnul in combinatie cu apa nu rezista la infinit si fara o ingrijire continua se duce incet, incet. Insa altele sunt mai importante azi: cine mai vine sa macine la o batrana moara de apa cand totul e automatizat acum? In vremurile bune se macina tot ce se putea consuma iar intr-un teasc sa putea face ulei de floarea-soarelui. Incetul cu incetul cele mai importante piese au ajuns pe la muzee iar in livada au ramas doar amintirile.

M-a impresionat mult omenia acestor localnici uitati de timp la poalele Retezatului. Cand ai intrat ultima oara intr-o curte straina si gazda te pune la masa, ca sunteti osteniti de drum, si te trateaza cu tot felul de bunatati autohtone? Cam asta s-a intamplat. Stateam in curtea acestor oameni simpli si ma chinuiam sa imi aduc aminte cand am mai auzit de astfel de ispravi. Din pacate nu am reusit. In tara oamenii sunt altfel, inca nu sunt atinsi de individualismul ce domina Bucurestiul, chiar daca problemele sunt aceleasi peste tot.

PS multumiri familiei Ciorogaru si in special Ramonei, ghidul nostru!

- Zimbrul era odinioara fala acestor locuri. In acele vremuri era o mare onoare sa il poti vana. Si tocmai din cauza acestui fapt au fost vanati pana la exterminare.
- Si mai traiesc acum?
- In Romania nu. Candva au fost infiintate rezervatii si s-a incercat repopularea. Insa nu s-a reusit: au murit toti din cauza nepasarii.
- Cum e sa mori din cauza nepasarii?
- Trist, puiule, trist…

Mi-ar placea sa fiu intr-atat de bun incat sa pot inventa o poveste frumoasa cu zimbri si cavaleri moderni pe care sa o povestesc nepotului meu atunci cand il voi duce sa ii vada. Dar nu cred ca voi putea. Peste 30 de ani cand vom purta dialogul de mai sus, dupa ce va fi citit in cartile de istorie, nici chiar eu nu imi voi putea aminti realitatea frumoasa despre ei. In plus nu cred ca as mai avea unde sa il duc.

Acum o luna am fost in Hateg. Am o slabiciune pentru aceasta fiinta si nu puteam sa ratez sentimentul complicat de bucurie si tristete pe care mi-l prilejuieste intalnirea cu ea. Nu eram la prima rezervatie vizitata, dar spre deosebire de ce am vazut la Neagra-Bucsani, la Hateg chiar am ramas dezamagit: vin turisti, le ceri bani sa intre in rezervatie, le ceri bani sa faca poze si le oferi ce? Un tarc cat un teren de fotbal, imprejmuit de un gard ce sta sa cada, prin care trebuie sa te strecori, pentru ca nu s-a gandit nimeni ca daca un om strabate kilometrii de drum forestier pana in rezervatie, ar fi frumos sa aiba o minima conditie pentru a se bucura de ceea ce vede. Cat despre cele sase exemplare – ai senzatia ca doar fala caracteristica speciei le tine in viata. Nimic din ce am vazut in “rezervatie” nu m-a facut sa cred ca are cineva grija de zimbri. Nu stiu cine e responsabil cu asta, insa as vrea sa ii spun: rusine! Si, te rog, sa n-aud faza cu banii, pentru ca o sa o cred cand se vor termina de taiat padurile din tara asta (padurarii stiu de ce).

Se intampla insa si lucruri frumoase – unii le spun minuni – insa responsabile pentru ele sunt chiar animalele, fara nici o legatura cu oamenii: la cateva zile dupa ce am fost eu s-a nascut Rozina, la o luna de la nasterea unui alt pui, Romanita.