Pe Aurel Ivan l-am cunoscut undeva la ţară, în comuna Ţifeşti, judeţul Vrancea.
Intrând la familia la care venisem, Aurel a văzut o revistă Viaţa Militară (pe care o făcusem cadou gazdei) şi a început să citească. Răsfoia şi se oprea atent la câte un articol care-i aducea aminte, probabil, de momentele de cătănie, din vremea tinereţii, când era soldat la tancuri. A stat câteva secunde, după care a plecat aproape în fugă ca să revină cu două dosare. Primul conţinea o colecţie de caricaturi şi o revistă din anii ‘70, în care publicase câteva dintre ele şi obţinuse chiar un premiu, iar al doilea, un volum de poezii intitulat Arlechin de iarbă. Dar, este mult spus un volum… Era doar un caiet de matematică pe care mi l-a oferit pentru lectură. Şi am descoperit pe acele foi învechite o poezie oarecum ermetică, în stil apropiat de cel a lui Blaga, cu nişte asocieri de termeni şi o forţă a expresiei de-a dreptul cuceritoare. Aurel Ivan, omul care se autointitula un simplu ţăran, a reuşit să surprindă în versul său profund trăirile cele mai adânci ale omului care se confundă până la pierzanie cu natura: Ca orele somnului / bat pietrele drumului / şi, fără să vreau, / sorb luminile stelelor / cuibărite în ochii păianjenilor / şi tac: / Tac ca o creangă roasă de cariul timpului / Tac ca o umbră ce-şi sapă mormântul / Tac ca un vierme ce roade / cu lăcomie seminţe ale nopţii / rod al necunoaşterii / umbra copacilor pe lună. / O clipă… plouă! (Calm dur)

După discuţia scurtă despre poezie, a ţinut, prinzând într-un fel curaj, să arate şi alte lucrări. De data aceasta nu a mai venit cu poezii sau caricaturi ci cu un fel de bibelouri făcute din rădăcini de copaci. Fiecare avea o formă stranie şi o semnificaţie sugestivă: Monstrul intergalactic, Judecata de apoi, Violul, Marţianul etc. Prin ce trecuse oare omul acesta de la ţară de reuşea să găsească într-o rădăcină oarecare tragedia unei femei siluite, teamă pentru judecata divină, prezenţa unei fiinţe extraterestre… Acest om chinuit şi în acelaşi timp detaşat… Am realizat că descoperisem un artist, pentru care viaţa fusese o aventură în care se întreba permanent ce caută, iar acum, la bătrâneţe, nu mai avea decât o bibliotecă şi o fetiţă… care-i spune tată.

Îl văzusem de câteva ori plimbându-se pe uliţa strâmtă şi noroioasă din faţa casei gazdei unde poposisem. Mergea cu pasul încet, gânditor, ca un om necăjit. În dreapta lui, agăţându-i-se de mâna, o fetiţă de nouă ani părea un copil fericit. Era fetiţa pe care o considera a lui, copil rămas din marea iubire pe care o cunoscuse în pragul celei de-a doua tinereţi. Păşeau amandoi pe uliţă aproape în cadenţă, fără să arate că le pasă câtuşi de puţin de lumea asta. Fetiţei poate din cauză că este prea mică pentru a se fi gândit la asta, iar tatălui… probabil din lipsă de timp. Casa unde locuiau a răzbit multe ierni. Acum însă primeşte zăpezile până aproape de dormitor. Doar biblioteca, aproape singura piesă de mobilier care a rezistat sărăciei, vorbeşte despre capul familiei aşa cum nimeni altcineva n-ar putea-o face. Vorbeşte despre omul care se identifică atât de bine cu natura fără să nege niciun moment apartenenţa la aceasta.

La prima vedere, Aurel Ivan nu pare nici poet, nici caricaturist. Nimic mai mult decât un simplu ţăran. Pe când era adolescent, avea toate atuurile să devină un om bogat. Provenea dintr-o familie înstărită şi a lucrat într-un restaurant după terminarea liceului şi a unei şcoli post-liceale. Lucrurile îi mergeau din plin. Dar… ce să caute un artist, un idealist, într-un spaţiu comercial? Nu a avut mult de aşteptat până când, la un moment dat, s-a opus radical şefului care îl obliga să vândă carne stricată. Riposta a fost imediat sancţionată, fiind concediat cu un fatal I pe cartea de muncă. Regimul comunist i-a tăiat aproape toate şansele. Nu s-a mai putut angaja şi a fugit în port, la Constanţa, unde a lucrat ca hamal. Căra cuburi de gheaţă vara şi iarna, ca un om al nimănui. A răcit atât de rău încât a fost nevoit să stea la pat mai bine de trei luni. Forţa fizică l-a părăsit cu fiecare zi, câte puţin. Şi-a revenit, totuşi, şi a luptat cu orice necaz, neîncercând să-l ocolească ci luîndu-l de-a dreptul, bărbăteşte, în piept. Dar nimic nu trece fără să lase urme. Asta o spune printr-un vers… Iată pulsul ierbii / Pustiul din noi / Din cuvinte. / Ecoul lor ne devoră/şi ne alungă / ca pe căţeii pământului.

Se apropia, încet, de a doua tinereţe. Era într-o primăvară frumoasă. Natura, singurul său aliat, se trezise brusc din amorţire. Aurel Ivan privea pe fereastră în dreptul căreia era aşezat la măsuţa veche, scrijelată şi pătată de cerneală. Se gândea că n-are mai nimic pe lume, că este singur, singur. Se mira chiar că reuşeşte să se păstreze atât de senin în faţa acestui mister căruia oamenii îi dau o prea mare importanţă: viaţa. Ce-i mai putea lui oferi această viaţă când simţea că a gustat-o pe deplin, că s-a bucurat de atâtea mii de ori răsfoind pagini vechi de carte, că poate să scrie în timp ce confraţii lui de sapă stau în birt şi discută politică?… Viaţa, pentru artistul nefericit, era ceva atât de firesc încât putea s-o accepte, s-o iubească şi în acelaşi timp să înţeleagă că ar ceda-o fără nicio problemă domnişoarei în negru de care se mai apropia în unele seri ploioase de toamnă jucându-se cu un revolver vechi, nemţesc. Era împăcat cu sine şi mereu aproape neutru la ceea ce se petrecea în juru-i. Primăvarea îi zâmbea, iar el o primea prin fereastra soioasă de la măsuţa prost fixată pe duşumele. Şi scria pentru EA, cea care plecase de curând: Te caut printre ierburi / în grei ciorchini de rouă / ca ochiul nopţii râul piciorului desculţ / sol al iubirii – fragedă vestală / pe ape nenuntite, corola să-ţi deschizi. (Te caut)

O întâlnise într-un mod aproape banal. Era cunoscută drept femeia uşoară a satului. Un prieten i-o dăduse într-o seară, gândind că nu face altceva decât să-i paseze un oarecare ceas de fericire. Contra unei sume, fireşte. Dar, atunci când a văzut-o, când i s-a arătat pentru prima dată goală, într-o noapte tomnatică, Aurel a simţit că o zână bună i-a păşit pragul. A fost pentru o vreme beat de fericire. Alerga pe uliţi şi săruta pământul, părându-i-se că toate câte le îndurase în viaţă au fost cu un scop. Nici soarele parcă nu mai strălucea la fel, iar grădina plină de noroaie devenise brusc un iaz plin cu păstrăvi. Nu mai ştia ce să facă, ar fi vrut să spună lumii întregi ce fericire l-a cuprins, cum casa lui a devenit deodată un cămin fericit, unde, la capătul sobei de lut scânceşte încet un copil, o fetiţă. Dorea ca toată lumea să ştie că pentru el viaţa are cu adevărat un sens, că doi îngeri, o fetiţă de câteva luni şi o femeie, i-au dat, peste noapte, raţiunea de a trăi. Ar fi muncit mult pentru ele, ar fi săpat cu lopata zile întregi, ar fi stat prin vii la cules înţepându-se în mărăcini. Nimic nu ar fi fost prea mult ca să le ştie fericite. Se uita în jur şi nu înţelegea de unde atâta blazare, cum de unii oameni pot pur şi simplu să stea degeaba sau să fie morocănoşi, când el ar fi dansat toată ziua, chiar şi în scurtele pauze de muncă…
Dar… n-a fost să fie de lungă durată. Ceea ce s-a petrecut în sufletul lui, într-al ei a avut o altă rezonanţă. L-a lăsat într-o zi şi a fugit în Spania cu altcineva, fără a se gândi vreo secundă la ce a lăsat în urmă. Şi a lăsat… Un poet pierdut şi o fetiţă… care-i zice tată.

Note: Acest articol a fost publicat in revista Viata Militara, nr.3/2007. Ocazional il mai intalnim pe Aurel. Din pacate statul a considerat ca fetitei i-ar fi mai bine intr-un centru special si acum este singur, doar cu poeziile sale. Le vom publica periodic pe acest blog.

La inceput am crezut ca sunt fii arendasului. Cocotati in remorca plina cu saci incarcati cu struguri, pareau in elementul lor. Au sarit vitejeste de acolo si s-au aciuat pe-o banca, cu ochii in toate partile, putin incomodati de privirile noastre curioase. Cuminti, asteptau sa descarcam remorca pentru a se reintoarce in lumea lor, in vie. N-am apucat sa le aflam povestea si credeam ca vor disparea pentru totdeauna. Ne-am vazut de sacii nostri si am uitat de ei…

I-am reintalnit putin mai tarziu, tot in remorca si tot printre saci. De data asta pe teritoriul lor, printre butucii incarcati cu feteasca alba. Sunt ai viei…copii nimanui auziram vorbe printre oamenii ce-si vindeau zilnic munca, la cules. Ii mai iau eu acasa acum ca-i frig si n-are unde sta. Mama-sa e in Italia, la munca si n-are nimeni grija lor.

Sunt gemeni: Gicu si Doru. Nu se au decat pe ei si aluneca pe o panta abrupta catre pierzanie. Au 11 ani si au pierdut demult contactul cu o copilarie decenta. Bucuriile lor sunt simple: tigarile, castronul cu fasole aburinda pe care il primesc zilnic la cules si ceilalti. Ceilalti sunt familia lor. O familie perfecta pentru mintea lor de copii, o familie care le da tigari si mancare, o familie care nu se intereseaza daca merg la scoala sau nu, daca au ce imbraca sau daca sunt bolnavi. O familie de-o toamna, de la care nu invata nimic, dar prin care supravietuiesc.

Toamna e bine, sunt struguri multi in Tara Vrancei, e mult de munca, dar e mancare si, mai ales, sunt oameni in preajma lor. Si sunt adoptati repede, pentru ca oamenii inca sunt milosi – unde incap 10 guri la masa, mai incap doua. Nu-i pune nimeni sa munceasca, muncesc de foame. Intr-o relativa abundenta, toamna este anotimpul cel mai vesel si trist, totodata, in aceste locuri. La fel ca sufletul lor.

S-au luminat dupa ce ne-au acceptat in preajma lor. Eram noul intr-o lume modesta si imbatranita. Au vrut multe poze, cu toate ca nu vor avea poate niciodata ocazia sa le vada. Au ras si si-au incercat fortele cu tractorasul rosu. Apoi au revenit in lumea lor, era ora mesei si lumea lor se pregatea de claca. Nu puteau sa lipseasca; nu pentru ca erau asteptati ci pentru ca au invatat ca pentru a supravietui trebuie sa fie alaturi de-o familie.

Am plecat. Am ras putin de glumele lor puerile si ne-am indreptat repede gandurile spre altceva.

Apoi a trecut un tractor…E mult spus tractor, era mai degaraba o miniatura, cu un batranel la volan si doi pusti zambareti langa el. Aveam vreo zece minute de cand rataceam printr-un sat ce parea pustiu. Cautam morile. Nu, nu morile de vant, ci ultimele mori de apa din comuna Rau de Mori. Citisem candva intr-un ziar local despre morile de apa din Ohaba Sibisel si am pornit in necunoscut, dupa ele. Satul – cum aveam sa aflam mai tarziu – nu era deloc pustiu, doar ca era amiaza si toata lumea se refugiase prin gospodarii. Soseaua ingusta si intortocheata ne purta prin fata unor case ingrijite si prin zone cu vegetatie abundenta care nu iti permitea sa vezi ce e dincolo de gard.

Pana intr-un final, cand, dupa ce ne luasem gandul ca vom gasi tipenie de om de unde sa putem smulge informatii, am ajuns la “hipermarketul” local. Mai mult cu gandul la o bere rece decat cu speranta ca vom mai gasi vreodata morile (incepeam sa ma intreb daca nu e totul doar in inchipuirea mea), am patruns intr-o curte curata si am fost imediat inconjurat de vreo cinci tanci care ma priveau curiosi – si cred ca se intrebau in sinea lor ce cauta “Don Quijote” la ei in curte.

Proprietara si-a facut imediat aparitia si m-am grabit sa deschid o discutie ca sa incalzesc putin spiritele. Cand i-am spus ca noi cautam morile de apa mi-a zambit si replicat ca si ei au una. De fapt, cum aveam sa aflu mai tarziu, mai toti din sat au avut mori de apa, doar ca timpul le-a distrus. Bucuria mea a fost si mai mare cand am fost invitat sa merg in gradina sa o vad. Si iata-ne inconjurati de cinci pusti care ne erau ghizi in aceasta aventura.

Moara, batrana ca si satul, nu mai functiona si-acum parca imi pare rau ca n-am putut sa o surprind mai bine. Lemnul in combinatie cu apa nu rezista la infinit si fara o ingrijire continua se duce incet, incet. Insa altele sunt mai importante azi: cine mai vine sa macine la o batrana moara de apa cand totul e automatizat acum? In vremurile bune se macina tot ce se putea consuma iar intr-un teasc sa putea face ulei de floarea-soarelui. Incetul cu incetul cele mai importante piese au ajuns pe la muzee iar in livada au ramas doar amintirile.

M-a impresionat mult omenia acestor localnici uitati de timp la poalele Retezatului. Cand ai intrat ultima oara intr-o curte straina si gazda te pune la masa, ca sunteti osteniti de drum, si te trateaza cu tot felul de bunatati autohtone? Cam asta s-a intamplat. Stateam in curtea acestor oameni simpli si ma chinuiam sa imi aduc aminte cand am mai auzit de astfel de ispravi. Din pacate nu am reusit. In tara oamenii sunt altfel, inca nu sunt atinsi de individualismul ce domina Bucurestiul, chiar daca problemele sunt aceleasi peste tot.

PS multumiri familiei Ciorogaru si in special Ramonei, ghidul nostru!

Jean Charles Pinheira s-a născut la Grenoble, Franţa, în 1932. La vârsta de 16 ani a realizat primul reportaj despre Rita Hayworth şi Ali Khan, pe care i-a întâlnit din întâmplare pe o insulă din Mozambic, aşa cum l-am întâlnit şi noi pe el, tot din întâmplare, la o terasă din Amboise. Apoi a călătorit şi fotografiat în Argentina, Angola, Zair, Israel dar cel mai mult în Brazilia, ţară pe care o cunoaşte în amănunt. A expus în special macrofotografie şi fotografie aeriană şi a publicat în numeroase cărţi şi reviste franceze şi străine. Soţia sa, Cristine, de asemenea fotograf, l-a însoţit cam peste tot în lume. L-am contactat în vederea unui interviu, dar pentru moment se află la Lisabona unde coordonează editarea unei cărţi despre Angola. Ne-a răspuns însă cu promisiunea că ne va împărtăşi cu plăcere din experianţa unei vieţi de fotoreporter. Până atunci, voi relata pe scurt momentul întâlnirii, care pentru mine a fost o pată de culoare într-o zi plină.

Am făcut multe în acea zi de 21 iunie. Eram în Franţa şi părăsiserăm Parisul cu doar două zile în urmă. Îl lăsaserăm pentru Valea Loirei, unde o bună prietenă ne aştepta în Amboise, un orăşel la vreo două sute de kilometri de capitală, loc cunoscut în special pentru castelul cu acelaşi nume şi pentru casa unde şi-a petrecut ultimii trei ani din viaţă Leonardo da Vinci. Nu voi intra în amănunte pentru moment asupra primelor două zile petrecute în acel loc minunat, voi lăsa asta pentru mai târziu…

Ieşiserăm seara în oraş. De la terasa unde cred că toţi se cunoşteau am văzut un bătrân ceva mai aparte, cu părul lung, alb, prins în coadă. Stătea pe balconul unei pensiuni şi ţinea în mâna stângă o pasăre. L-am privit oarecum curios, părea destul de ciudat la prima vedere şi mă chinuiam să deduc cam ce ar putea face cu biata pasăre. Apoi am văzut că îndreaptă un aparat foto spre noi. Am început să mă informez despre personajul care promitea a fi destul de interesant. Este un mare jurnalist. A călătorit prin toată lumea. L-am cunoscut în urmă cu douăzeci de ani, dar cred ca este neschimbat, mă lămureşte interlocutorul meu. Din câte ştiu fotografiază şi acum. Cred ca are peste 70 de ani, dar uitaţi-vă la el… Un pasionat, chiar maniac aş spune. Aş fi vrut să găsesc brusc o metodă, să-l facă să renunţe la balconul lui de solitar şi să ni se alăture. Bătrânul cu pleata albă stătea acolo, în balconul pensiunii, plin de mister. Parcă ar fi fost singur pe pământ, iară noi, cei din proximitate, care-l observam, am fi dispărut odată cu lumea în care rămăseseră doar el şi aparatul de fotografiat. O grămadă de istorioare păreau că se ascund în acea privire, în şuviţele albe, în acel trup ciolănos, bătut de vânturile vremii. Şi toate acestea promiteau să rămână necunoscute mie.

Nu ştiu ce s-a întâmplat, ce i-o fi venit de s-a pornit la un moment dat către noi. Amicul meu i-a făcut un semn iar el a venit ca şi cum ştia că va fi chemat, fără a fi surprins, fără ezitare. A luat singurul scaun liber şi a început să vorbească despre noul său aparat foto, un Nikon D300, dar, spre ciuda mea, se adresa mai mult doamnelor care erau de-a dreptul fascinate de minunea aceea de aparat care făcea poze foarte clare fără bliţ, la lumină de seară. Am reuşit la un moment dat un schimb de replici, dar nu era chiar ceea ce aş fi vrut. Regretul cel mai mare însă, pe lângă bucuria de a-l fi întâlnit, a fost că i-am refuzat invitaţia la un pahar de vin în pensiunea pe care ulterior aveam să aflu că o conduce împreună cu soţia, La maison de Sophie, dacă am priceput bine, Sophie fiind fetiţa lor adoptivă, născută în Africa.

Mi-am dorit intotdeauna sa fiu specialist in ceva. Adica sa pot spune “fac asta si imi iese bine”; sa ma pot incontra cu oricine pe domeniul pe care il cunosc si sa am mari satisfactii cand sunt apreciat pentru munca mea. Si, asa cum se intampla de obicei cand iti doresti ceva dar nu misti nici un deget pentru a-ti indeplini dorinta, se duce totul naibii… Ajungi sa stii cate putin din toate si nimic concret. Asta e motivul pentru care ma uit cu putina invidie la cei care sunt specialisti si am o satisfactie ascunsa cand respectivii fac parte din cercul meu de cunostinte. Gandesc pur romaneste: poate o sa am nevoie de un specialist candva, deci e bine sa cultivi astfel de persoane.

Pe Nea’ Costica il cunosc de vreo 14 ani. E tamplar intr-un sat din Moldova noastra. L-am regasit intr-o dupa-amiaza muncind – facea scaune. Il stiam mester tamplar, dar in atatia ani de cand il cunosc nu am reusit sa surprind niciodata momentul creatiei. Vedeam lucrurile gata si auzeam povestile: prin anii 80 eram la o gazda, in concediu, prin Ardeal… in camera am descoperit un sifonier din nuc facut de mine. Ca sa ma conving, m-am chinuit cu nevasta sa-l mut ca sa descopar: intotdeauna ma semnam langa eticheta… Munceste de peste 40 de ani in bransa. Pe vremuri la o fabrica de mobile, apoi, cand timpurile nu au mai fost la fel – la patron. Si pentru ca vremurile s-au schimbat, nici munca nu a mai fost aceeasi. Din specialist in mobila, Nea’ Costica a ajuns specialist in machete de autocare, la scara 1:1 …din lemn: totul e sa fie din lemn si sa am dimensiunile corecte, spune Nea Costica ducand mana aproape instinctiv la ureche sa prinda creionul pentru a insemna o scandura. Acum e pensionar si munceste acasa. A venit in sfarsit vremea pentru “acasa”…

Povestea scaunelor nu e deloc complicata. Totul e sa stii ce vrei sa faci, cum sa faci si mai ales sa ai materialul. Daca nu-l ai (intre noi fie vorba: cu materialul e cam complicat in ziua de azi – de unde sa iei lemn, daca totul se face din pal?) improvizezi. Te duci frumusel in magazie, unde pe vremuri ai colectionat niste rafturi de la un aprozar, il alegi pe cel mai bun, il dimensionezi si iata patru capace de scaune! Pentru picioare e mult mai usor: daca ai un “dulap” de 2 metri prin curte, il iei mata usurel si-l cureti, ai grija sa nu aiba cioturi si il prelucrezi la circular: iata si picioarele! Restul vine de la sine si tine mai mult de experienta si atentie, decat de vreo tehnica deosebita. Cu putin aracet si cateva holzsuruburi, iata rezultatul.