Am tot amânat, convins fiind de data aceasta că amânările nu conduc la nimic bun. Cu toate acestea, aş fi lăsat în continuare pe mai încolo, dar mai încolo ar înseamna niciodată, aşa că îi scriu acum, când probabil o presă mare apasă peste ea, făcându-i cupola una cu portbagajul.
Mă tot gândesc la El Zorab. Ştiu, unii vor spune că sunt nebun, că nu are sens, că aş fi chiar patetic, dar unele lucruri, poate banale pentru alţii, dor. De aceea cred că Mârţi merită. Mai mult decât un text.
A fost prima mea maşină, cumpărată acum patru ani. O Dacie din 1996, de culoarea aurului. Mârţoaga i-a rămas numele, după ce un prieten bun i-a spus aşa o dată, într-o doară. Şi Mârţoaga, botezată astfel, a căpătat parcă un fel de personalitate. Iiiiii ar spune clar că avea personalitate şi nu aş contrazice-o prea mult. Mai ales acum, când au mai rămas din Mârţoagă doar bancheta din spate şi spătarul, din care o să fac o băncuţă la ţară. Le am pe hol şi când trec pe lângă ele este ca şi cum ar fi plecat cineva drag şi mi-a mai rămas doar un tricou impregnat cu mirosul persoanei respective. La care când priveşti vezi acea persoană zâmbind, glumind, o vezi nervoasă sau tristă. Aşa şi cu bancheta mea. Parcă ar fi fost ieri, când am luat-o pe Iiiii de la Ploieşti. Prima noastră întâlnire… Mârţoaga a parcat nervoasă în faţa gării, pe interzis, aşa cum îi plăcea cel mai mult. Era plină de casete, avea o geantă pe banchetă, pachete goale de ţigări pe jos, chiar şi un tricou, dacă-mi amintesc bine. Sub bord, în dreapta, pe toate casetele aflate acolo cursese ulei, pentru că încercasem să ung motoraşul de la ventilator. Acel ulei avea să-l facă nefuncţional ulterior, pentru că s-a îmbâcsit cu praf. Cam aşa era Mârţoaga, prezentată destul de vag. Răsuna în orice moment de muzică franceză veche, aspect prin care dădea clasă, cum se spune, Passat-urilor negre, luxoase, din care ţipau manelele. Şi aşa, boemă, cum era şi cum îi plăcea să fie, Mârţoaga avea să ne ducă prin toată ţara. Am dormit în ea, ne-am plimbat cu scaunele rabatate şi cu plapuma pregătită ca de culcare prin Slănic Moldova, cu tricouri puse pe geamuri la uscat. Ne-a apărat de ploaie şi de vând. Iarna dădea o căldură greu de imaginat pentru o Dacie.
N-aş fi lasat-o niciodată dacă nu aş fi avut nevoie de acei amărâţi de 38 de milioane de la Remat. Şi când a intrat pe poarta aceea mare, metalică, fără numere, ruginită pe la aripi, turată la maxim de un nene care nu dădea doi bani pe ea, ceva din mine parcă a plecat odată cu ea. Poate o parte din tinereţe, din bucuria de a trăi, de a privi lucrurile.
Nu m-a lăsat niciodată în drum. Nici măcar în pană de benzină. Am iubit-o tare mult şi parcă a simţit asta. Mârţoaga a fost prima maşină a lui Alex, cu ea l-am adus de la maternitate, cu ea am urcat dealurile la Focul Viu, în Vrancea, tot cu ea am fost la mare de câteva ori bune, la munte, la festivalul de artă medievală. Am urcat-o pe un drum forestier vreo cinci kilometri la Roibeşti, aproape de Sibiu, unde dimineaţa, ca să ne dea deşteptarea, a pornit singură alarma. Înainte să o duc la dezmembrat, i-am făcut nişte fotografii. M-am gândit că ar fi trebuit să o spăl, să moară curată, dar nu am făcut nici măcar asta. I-am aprins farurile şi am pozat-o. Din principiu, nu fac poze la înmormântări, dar de această dată nu m-am putut abţine. Şi ca să-mi rămână fidelă până la capăt, Mârţi a aprins amândoua stopurile pe spate, lucru care s-a întâmplat foarte, foarte rar în cariera ei de automobilă meseriaşă. Iiii a plâns-o cu lacrimi, eu doar în suflet. Acum vom avea o maşină nouă, străină. Va fi doar o maşină, ca oricare alta… Şi nicio marcă din lumea asta nu va putea înlocui vreodată pe Mârţi a noastră dragă!
