Sigur că vine!

Chiar dacă am fost sau nu cuminţi, în seara asta Moşu’ va trece pe la fiecare! Indiferent că va intra pe uşă sau pe tradiţionalul horn, nimeni nu scapă. Şi ştiţi de ce? Pentru că în fiecare an, de Crăciun, copilul din noi deschide uşa sufletului – acolo unde stă ascuns – şi ne reaminteşte că am fost cândva copii, că am aşteptat cu sufletul la gură, un an întreg, acest moment. Şi că am fost fericiţi când Moşu’ a trecut şi pe la noi, chiar dacă era un părinte, un frate mai mare sau o rudă mai îndepartată.

Ce învăţăm din asta? Să nu uităm să aducem o mică bucurie celor dragi, în noaptea de Ajun! Asta nu înseamna ca Moşu’ nu exista! Doar că nu are timp să treacă pe la fiecare!

Dragilor, vă dorim Sărbători fericite şi un Nou An mai bun!

- echipa -

Mi se pare mie sau oamenii comunică din ce în ce mai puţin în secolul XXI? Pentru că, sincer, mie mi se întâmplă acest lucru. Paradoxal, în era în care până şi copilul de la grădiniţă are un telefon mobil, când există internet unde vrei şi unde nu vrei, când cu o mică forţare poţi să apari la televizor să te vadă toată lumea, (fie că urmăreşti o cameră video pe stradă sau eşti invitat într-o emisiune), în epoca comunicaţiilor, comunicarea se stinge încet, încet. Ne rezumăm la conversaţii telefonice banale care substituie rapid o întâlnire şi ţin de dor. Adică acele conversaţii de genul: Salut, nu ne-am mai auzit de mult! (nici nu se mai pune problema de întâlnire). Sau: Ce faci, nu ai mai dat niciun semn de viaţă! (adică un telefon sau un mail). Şi, majoritatea discuţiilor se termină cu vorbim!

citeste tot articolul »

Nu sunt prea multe de spus. Mai degrabă de gândit. Am văzut zilele astea cele două filme Zeitgeist. Da, o să spui că sunt expirat, că am luat-o pe ulei, că mai am puţin şi mă înrolez în vreo sectă, că nu trebuie să cred tot ce văd/aud, sau mai ştiu eu ce. S-ar putea să fiu toate astea la un loc şi s-ar putea să ai dreptate. Însă e puţin probabil. Ceea ce mă face să scriu rândurile astea este sentimentul că pe undeva lucrurile nu sunt chiar ceea ce par a fi. Că ar trebui să vedem puţin şi dincolo de copaci, mai în adâncul pădurii. Că ar trebui să trecem prin filtrul gândirii ceea ce ne înconjoară şi să încercăm să ne facem o opinie despre lucrurile din viaţa noastră pe o bază mai raţională şi mai critică. Poate ar trebui să ne informăm mai mult, să “tăiem 50% din ce auzim, iar pentru restul să ne mai gândim dacă să credem sau nu” – după cum spunea cineva.

Poate ar trebui să acordăm mai multă atenţie viitorului.

Azi ne vom gândi, fie şi pentru o clipă, că e ziua care ne aparţine: ziua votului! La ţară această zi e o sărbătoare: cu mic, cu mare, săraci si bogaţi, toţi îşi pun straiele cele bune şi ies la bulevard , la şcoală sau la căminul cultural, după caz, pentru a-şi lăsa amprenta pe o foaie de hârtie. Cât e cu adevărat voinţa votantului şi căt reprezintă manipulare de ultim moment, nu se ştie niciodată.

Însă cu siguranţă o astfel de zi rămâne în conştiinţa colectivă a micii comunităţi rurale, ca fiind ziua în care nu s-a întâmplat nimic: Ion a lu’ Julei s-ambătat de bucurie şi-a dormit în şanţ, Gherghina lu’ Maria lu’ Borcan iar a bârfit-o la tot satul pe Floarea lu’ Bulandrău, că i-a luat bărbatul acu’ 40 de ani, fraţii Mâjgă s-au bătut chiar în faţă la primărie, lângă statuia eroului necunoscut, dom’ primar a dat de băut la toţi sătenii care au votat cu cine trebuie iar Ştefan a lu’ Cozonac l-a înjurat în gura mare de mamă (fie-i ţărâna uşoară!), de-au fugit toţi ciutanii, speriaţi, prin curţi; părintele a venit la vot cu noul merţădes, puţintel cam vesel, de era să dea peste Mioara lu’ Dobă; secretara de la primărie (aia cu bicicleta roşie) iar i-a făcut avansuri lu’ Mirel a lu’ Frecăţel – poştaşul, iar Ghită a lu’ Ţapu şi-a etalat ambele cuceriri (Jana lu’ Tulujică şi Rusandra lu’ Cociorbă), mândru nevoie mare-n căruţa lui 4×4.

A fost o zi mare! O sa iasă cine trebuie, iar dacă – Doamne fereşte – nu, nu-i bai, se uită la un rachiu şi cetăţenii vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţe!

Între atâtea anormalităţi, cum poate un militar să-şi mai păstreze verticalitatea la care face apel ori de câte ori este în încurcătură sau valorile sunt fluide? Aflat deseori în încurcătură, aflat veşnic în dilema cum trebuie să facă şi cum rezolvă situaţia în care se gaseşte, militarul se simte pierdut într-o nebunie perpetuă pe care o resimte în fiecare celulă a corpului. Dar cel mai adesea simte cum a pierdut reperele sale axiologice, iar într-o ţară care trebuie să-i dea o siguranţă şi să-l respecte, acesta vede că nu-şi mai găseşte locul.