Fiecare dintre noi va fi gustat poate, la un moment dat, un creier pane bine făcut, delicios, după care s-a lins pe buze şi a băut o cupă de vin. Dar despre cum se prepară acest miraculos produs culinar, mai puţină lume ştie. Fiind de faţă la o demonstraţie de acest gen, nu am putut să mă abţin şi am tras nişte cadre. Putem să ne imaginăm că nu momentul în care se tăvăleşte creierul prin compoziţia preparată din făină, ouă etc este cel mai interesant, ci felul prin care acest organ dătător de vise şi reacţii animalelor ajunge în această etapă. Trebuie să recunosc că prezentarea nu va fi completă pentru că nu am asistat la sacrificarea bietelor oiţe ci doar la etapa post-deces. Ca să fiu sincer până la capăt, acest post mi-a fost inspirat de editorialul din Photomagazine, numărul din luna octombrie, care părea scris mai mult ca un preambul la tematica revistei decât din convingeri foarte bine înrădăcinate, şi care îndemna la o trecere bruscă spre vegetarianism, nu din cauza toxinelor bietelor animale omorâte pentru a fi îngurgitate, ci din mila pentru zbuciumul şi agonia pe care aceste vieţuitoare le trăiesc în momentele sacrificiului suprem. Peste cincizeci de ani, atunci când nu ştiu ce MISA va constata că şi plantele au suflet, ne vom condamna probabil singuri la o înfometare în masă, îngropaţi în bălăriile printre care vor alerga mai mult sau mai puţin paşnice vacile şi oile sălbatice, mulţumind divinităţii că s-au înmulţit atât de mult încât, la un moment dat, se vor mânca între ele, până la o nouă revoltă spirituală, de data aceasta chiar a lor.

Aseară aş fi putut scrie despre durerea de dinţi. În primul rând o dulce şi rapidă inspiraţie a trecut fulgerător pe lângă mine şi, în al doilea rând, îmi păreau extrem de fericiţi cei din jur. Pe ei nu îi dureau măselele. Dar nu am scris pentru că mi s-a părut o glumă de-a lui Bogdan să fac asta. Cum adică să scrii despre durerea de dinţi şi, mai mult, despre mersul la stomatologie, care tocmai s-a petrecut în această dimineaţa? Şi, să fim serioşi, cine merge la dentist nu stă de regulă cu aparatul foto de gât. Aşa că… adio ilustraţie.

Apoi mi-am amintit brusc de un profesor de jurnalism. Acesta, în momentul recrutării învăţăceilor într-ale presei scrise, venea cu tot felul de idei năstruşnice. Astfel că, odată, i-a pus pe candidaţi să scrie un eseu despre o cretă. O simplă cretă albă, din acelea la care le mai simţim gustul şi acum, dacă închidem ochii şi ne ducem în urmă, spre anii de liceu, când gustam creta din diferite motive, noi, cei de la militar ca să facem febră, să ne internăm şi astfel să evităm nu ştiu ce lucrare de control. Acestea fiind spuse, ce subiect mai generos, ar putea fi, în acest caz, o durere de dinţi şi mersul la medic?… Chiar şi fără aparat. Chiar şi fără niciun strop de curaj!

Să revenim. Aseară mă durea teribil o măsea. De vreo săptămână sufeream, de fapt, dar aseară niciun fel de analgezic nu mai ştia să mă scape. Umblam cu o pastilă frigorifică la obraz (am auzit că trebuie ţinut rece) prin casă şi fumam ţigară de la ţigară. Salvarea mea de moment, adică din jumătate în jumătate de oră, era licoarea de pe fundul unei sticloanţe de Absint, de vreo 70 de grade, primită în dar. Aşa că… dă-i cu Absintul până la ziuă.

În copilărie aş fi vrut mai mult decât orice ca dinţii să nu doară. Cel puţin nu atât de tare. Şi mă chinuiam sa inteleg atunci, dacă Dumnezeu ne iubeşte, cum de ne dă asemenea dureri? La acea vreme, deşi ne aflam în perioada comunismului, educaţia religioasă la ţară era destul de severă iar sperietura cu iadul şi frica de Dumnezeu erau lait motivul oricărei discuţii, având darul să mă bulverseze total, pe mine, un biet copil de vreo cinci ani, care nu reauşea deloc să înţeleagă cum de acest Dumnezeu bun şi de oameni iubitor venea mai aproape de oameni dacă aceştia se temeau de El. Trebuia perceput ca fiind bun şi totuşi rău, dar, indiferent de percepţie, trebuia să trăieşti sub ameninţarea iadului. Şi cum de a creat acest organ, dintele, cu o structură atât de proastă, calitativ vorbind? Nu-i putea face, de exemplu, măcar să nu ne doară? Doar că oamenii au învăţat, între timp, să facă dinţi, să pună implanturi, dar nicio tehnologie nu a reuşit până astăzi să-i facă la fel cu cei originali. De altfel, niciun organ împrumutat, replantat, nu este compatibil pe deplin cu organismul, are acel ceva, cât de mic, ce te face să nu mai fii ca nou.

Am învăţat, apoi, la şcoală, că de fapt durerea este un lucru bun. În special cea de dinţi. Aberaţie mai mare nici nu puteam concepe, ştiind doar prin ce trecusem. Da, dinţii sparţi sunt o poartă de intrare larg deschisă bacteriilor, viruşilor, ciupercilor etc. Organele cele mai afectate sunt rinichii, inima, articulaţiile. Cum ar veni, durerea iniţială are scopul de a preîntâmpina una mai mare, poate chiar fatală. Şi acea durere de dinţi chiar te mişcă spre scaunul de tortură, recte cabinetul stomatologic. Dar câte dureri în viaţa n-or mai fi pe care le judecăm greşit negândindu-ne nicio secundă că ele sunt menite pentru a preîntâmpina una mult mai mare, poate chiar fatală.

Încurcate sunt căile Domnului…

Evit sa apar in poze. Uneori am senzatia ca si ele ma evita pe mine. Cand sunt cu aparatul de gat (cam rar in ultima vreme), multi au impresia ca sunt personajul care trebuie sa le faca lor poze. Unii dintre noi au o placere aparte sa aiba cat mai multe imortalizari cu ei insisi in diverse ipostaze. Urasc asta. O poza imi aduce aminte ca am fost prezent la locul sau in momentul respectiv, atunci cand o privesc. La ce bun sa apar si eu acolo? Ca sa ma vad pe mine? Nu multumesc, sunt plictisit de ce vad zilnic in oglinda… Atunci ca sa dovedesc altora ca am fost acolo? Iarasi nu vad logica unor dovezi de acest gen, ce, nu ma mai crede nimeni pe cuvant?

Candva prin facultate unul din profesori a adus aminte de o povestioara care circula pe seama lui Hitler. Se pare ca acesta avea un album cu fotografii personale in care el nu aparea niciodata, pe fiecare pagina a albumului fiind insa scrise, in functie de personaje, urmatoarele tipuri de descrieri: EU si Eva, era doar Eva Braun, sau EU si cainele meu x, evident cainele poza singur intr-o ipostaza martiala; EU si costumul meu de caporal – costumul tolanea pe un divan, fara proprietar… Nu stiu cat adevar este in aceasta istorioara, insa mi-a trecut prin cap ca asa as putea fi omniprezent in fotografiile mele: sa-mi declar fatis aparitia in ele, atunci cand lipseste cu desavarsire. Cu siguranta cineva ma va vedea.

Mai jos, prima incercare. Scuzati stangacia, v-am zis doar ca nu-mi place sa apar in poze…

… prin Europa

Finul meu s-a nascut intr-o dimineata rece de septembrie. Acum un an, vineri la 07.15. A devenit lumina grupului nostru, imboldul care ne face sa fim mai toleranti, mai uniti, mai intelepti. Ne-a invatat ca un copil nu inseamna mai multe griji ci mai multe bucurii; inseamna o redefinire a valorilor si o reorientare a acestora catre lucrurile care conteaza cu adevarat.

Finul meu implineste astazi un an si, cu emotie, ii spun: iti multumesc pentru ca existi.

Mi-am petrecut frageda copilarie la tara. La tara insemna un micut oras de provincie din Moldova. Bunicii mei se autointitulau “targoveti” si duceau o viata simpla, mai la marginea orasului. Am petrecut acolo vreo patru ani consecutivi, pana aproape de clasa intai. Imi vedeam parintii in weekend, cred ca o data pe luna, sau poate si mai rar – se muncea si sambata pe vremea aia. Petreceam insa vacantele impreuna. In lipsa contactului fizic circulau vestile. Prin scrisori, prin telegrame si fotografii. Telefonul era o raritate si cine avea un astfel de aparat pe vremea aia era mare “boier”. Uneori vestile le primeai si prin vise, sau cel putin asa aveai tu impresia.

Fotografia, la momentul respectiv, se facea la studio, mai rar vreun unchi cu un Smena prin familie. Eu aveam un astfel de unchi si uneori ma aratam fascinat de jucaria respectiva, insa nu am avut norocul altora care au prins gustul fotografiei de la patru ani, sau si mai rau, au fost “obligati” de parinti sa pozeze, primind vreun cadou cu obiectiv.

Mersul la studio era o intreaga epopee. Erai imbracat elegant de acasa si urmarit tot drumul pana la locatia fotografului, sa nu cumva sa te stropesti in vreo baltoaca, sau mai rau, sa te impiedici si sa cazi. La fotograf nu se negocia, fotograful era un artist venerat de obicei, genul de persoana pe care nu o prea intelegi dar cu care e bine sa te stii. Sedinta de machiaj era reluata, in general cu accent pe frizura. In functie de varsta si eveniment primeai si un companion de plus sau vreun costum ridicol, dar de efect. Stateai in diverse pozitii, pana cand domnul serios din fata iti prindea sufletul pe film, intr-un final fiind liber sa alergi si sa iti eliberezi personalitatea inhibata de obiectul mare si negru indreptat impotriva ta, la studio. Nu cred ca am acordat in copilaria mea o prea mare atentie fotografiilor, poate si pentru faptul ca nu imi pot imagina casa bunicilor fara astfel de accesorii. Retin niste chipuri bucuroase cand, dupa vreo doua-trei saptamani, bunicul aducea operele artistului. Unele mari in rame impozante, altele mai mici si inecate intr-un fel de plastic rozaliu, cu suport. Iar altele fara nici un fel de accesoriu. Acestea din urma erau cele mai practice pentru ca puteau fi trimise rudelor care le strangeau in teancuri enorme si le uitau in vreun sertar din odaie, pana cand o intamplare visata ii facea sa alerge repede la telefon cu fotografia celui visat in mana, gafaind in timp ce se interesau: esti bine (?) te-am visat azi-noapte, parca treceai o apa neagra…