Version en français

.

Plecase cu aparatul de pozat la umăr, să exerseze, chipurile. Avea nevoie de o evadare, avea nevoie să uite de zilele care treceau aproape la fel. Deşi spera la un cadru bun, nu avea ceva foarte clar in minte. Era un fel de a te lăsa în voia sorţii.

Fotografia înseamnă destin. Fiecare fotografie îşi aşteaptă momentul care o va face să se nască, fiecare fotografie cu obiectivul ei, cu degetul care va apăsa pe declanşator, cu parametrii ei. Unele se nasc fericite şi trăiesc o veşnicie, admirate, înşurubate adânc în retina privitorilor… altele, din contră. Sunt ca şi oamenii… pe care fotografiile îi aşteaptă să le dea naştere, ele existând deja, dar sub alte forme.

.

Nu era un artist, cel puţin nu recunoscut, dar a simţit mereu nevoia de a crea. Astfel, neavând niciun talent, nicio aplecare către vreuna dintre artele clasice, s-a gândit la fotografie. I se părea mai simplu să vadă lumina, să încadreze şi să tragă. Apoi, după câteva exerciţii, reuşea involuntar să vadă aşa cum nu o mai văzuse până atunci, să se bucure de un apus şi de acea lumină difuză, să observe claritatea dimineţilor şi nuanţele culorilor provocate de primele raze ale soarelui. Uneori credea că toate acestea sunt de ajuns, deşi în sinea lui recunoştea că fenomenul este mai complex, că o fotografie bună, ca să prindă cu adevărat viaţă, are nevoie de mai mult, aşa cum unui text nu-i sunt suficiente o mână care ţine un creion şi o coală albă.
În fine, am putea să-l considerăm un posesor de aparat, poate un fotograf de mâna a doua cu pretenţii, mai ales că timpul pe care îl dedica fotografierii propriu zise era nesemnificativ. Petrecea mai mult timp citind tot felul de cărţi, mai noi sau mai vechi, decât practicând. Uneori, accesa forumuri specializate, unde toţi îşi dădeau cu părerea. Privea mii de fotografii, rămânând uneori mut de admiraţie în faţa vreuneia sau neînţelegând în niciun fel de ce altele erau atât de lăudate, fotografii care lui i se păreau de-a dreptul banale…

.

A redescoperit într-o după-amiază parcul Herăstrău şi i s-a părut un colţ de rai. Şi-a dat seama că nu a mai privit de mult o floare, că nu i s-a mai permis să evadeze din cotidian de-o veşnicie. A fost, pentru câteva ceasuri, rupt dintr-un Bucureşti agasant, sufocant, aglomerat. S-a simţit turist în propriul oraş, în parcul unde nu mai călcase de ani buni.

Fiecare dintre noi va fi gustat poate, la un moment dat, un creier pane bine făcut, delicios, după care s-a lins pe buze şi a băut o cupă de vin. Dar despre cum se prepară acest miraculos produs culinar, mai puţină lume ştie. Fiind de faţă la o demonstraţie de acest gen, nu am putut să mă abţin şi am tras nişte cadre. Putem să ne imaginăm că nu momentul în care se tăvăleşte creierul prin compoziţia preparată din făină, ouă etc este cel mai interesant, ci felul prin care acest organ dătător de vise şi reacţii animalelor ajunge în această etapă. Trebuie să recunosc că prezentarea nu va fi completă pentru că nu am asistat la sacrificarea bietelor oiţe ci doar la etapa post-deces. Ca să fiu sincer până la capăt, acest post mi-a fost inspirat de editorialul din Photomagazine, numărul din luna octombrie, care părea scris mai mult ca un preambul la tematica revistei decât din convingeri foarte bine înrădăcinate, şi care îndemna la o trecere bruscă spre vegetarianism, nu din cauza toxinelor bietelor animale omorâte pentru a fi îngurgitate, ci din mila pentru zbuciumul şi agonia pe care aceste vieţuitoare le trăiesc în momentele sacrificiului suprem. Peste cincizeci de ani, atunci când nu ştiu ce MISA va constata că şi plantele au suflet, ne vom condamna probabil singuri la o înfometare în masă, îngropaţi în bălăriile printre care vor alerga mai mult sau mai puţin paşnice vacile şi oile sălbatice, mulţumind divinităţii că s-au înmulţit atât de mult încât, la un moment dat, se vor mânca între ele, până la o nouă revoltă spirituală, de data aceasta chiar a lor.

Aseară aş fi putut scrie despre durerea de dinţi. În primul rând o dulce şi rapidă inspiraţie a trecut fulgerător pe lângă mine şi, în al doilea rând, îmi păreau extrem de fericiţi cei din jur. Pe ei nu îi dureau măselele. Dar nu am scris pentru că mi s-a părut o glumă de-a lui Bogdan să fac asta. Cum adică să scrii despre durerea de dinţi şi, mai mult, despre mersul la stomatologie, care tocmai s-a petrecut în această dimineaţa? Şi, să fim serioşi, cine merge la dentist nu stă de regulă cu aparatul foto de gât. Aşa că… adio ilustraţie.

Apoi mi-am amintit brusc de un profesor de jurnalism. Acesta, în momentul recrutării învăţăceilor într-ale presei scrise, venea cu tot felul de idei năstruşnice. Astfel că, odată, i-a pus pe candidaţi să scrie un eseu despre o cretă. O simplă cretă albă, din acelea la care le mai simţim gustul şi acum, dacă închidem ochii şi ne ducem în urmă, spre anii de liceu, când gustam creta din diferite motive, noi, cei de la militar ca să facem febră, să ne internăm şi astfel să evităm nu ştiu ce lucrare de control. Acestea fiind spuse, ce subiect mai generos, ar putea fi, în acest caz, o durere de dinţi şi mersul la medic?… Chiar şi fără aparat. Chiar şi fără niciun strop de curaj!

Să revenim. Aseară mă durea teribil o măsea. De vreo săptămână sufeream, de fapt, dar aseară niciun fel de analgezic nu mai ştia să mă scape. Umblam cu o pastilă frigorifică la obraz (am auzit că trebuie ţinut rece) prin casă şi fumam ţigară de la ţigară. Salvarea mea de moment, adică din jumătate în jumătate de oră, era licoarea de pe fundul unei sticloanţe de Absint, de vreo 70 de grade, primită în dar. Aşa că… dă-i cu Absintul până la ziuă.

În copilărie aş fi vrut mai mult decât orice ca dinţii să nu doară. Cel puţin nu atât de tare. Şi mă chinuiam sa inteleg atunci, dacă Dumnezeu ne iubeşte, cum de ne dă asemenea dureri? La acea vreme, deşi ne aflam în perioada comunismului, educaţia religioasă la ţară era destul de severă iar sperietura cu iadul şi frica de Dumnezeu erau lait motivul oricărei discuţii, având darul să mă bulverseze total, pe mine, un biet copil de vreo cinci ani, care nu reauşea deloc să înţeleagă cum de acest Dumnezeu bun şi de oameni iubitor venea mai aproape de oameni dacă aceştia se temeau de El. Trebuia perceput ca fiind bun şi totuşi rău, dar, indiferent de percepţie, trebuia să trăieşti sub ameninţarea iadului. Şi cum de a creat acest organ, dintele, cu o structură atât de proastă, calitativ vorbind? Nu-i putea face, de exemplu, măcar să nu ne doară? Doar că oamenii au învăţat, între timp, să facă dinţi, să pună implanturi, dar nicio tehnologie nu a reuşit până astăzi să-i facă la fel cu cei originali. De altfel, niciun organ împrumutat, replantat, nu este compatibil pe deplin cu organismul, are acel ceva, cât de mic, ce te face să nu mai fii ca nou.

Am învăţat, apoi, la şcoală, că de fapt durerea este un lucru bun. În special cea de dinţi. Aberaţie mai mare nici nu puteam concepe, ştiind doar prin ce trecusem. Da, dinţii sparţi sunt o poartă de intrare larg deschisă bacteriilor, viruşilor, ciupercilor etc. Organele cele mai afectate sunt rinichii, inima, articulaţiile. Cum ar veni, durerea iniţială are scopul de a preîntâmpina una mai mare, poate chiar fatală. Şi acea durere de dinţi chiar te mişcă spre scaunul de tortură, recte cabinetul stomatologic. Dar câte dureri în viaţa n-or mai fi pe care le judecăm greşit negândindu-ne nicio secundă că ele sunt menite pentru a preîntâmpina una mult mai mare, poate chiar fatală.

Încurcate sunt căile Domnului…

Evit sa apar in poze. Uneori am senzatia ca si ele ma evita pe mine. Cand sunt cu aparatul de gat (cam rar in ultima vreme), multi au impresia ca sunt personajul care trebuie sa le faca lor poze. Unii dintre noi au o placere aparte sa aiba cat mai multe imortalizari cu ei insisi in diverse ipostaze. Urasc asta. O poza imi aduce aminte ca am fost prezent la locul sau in momentul respectiv, atunci cand o privesc. La ce bun sa apar si eu acolo? Ca sa ma vad pe mine? Nu multumesc, sunt plictisit de ce vad zilnic in oglinda… Atunci ca sa dovedesc altora ca am fost acolo? Iarasi nu vad logica unor dovezi de acest gen, ce, nu ma mai crede nimeni pe cuvant?

Candva prin facultate unul din profesori a adus aminte de o povestioara care circula pe seama lui Hitler. Se pare ca acesta avea un album cu fotografii personale in care el nu aparea niciodata, pe fiecare pagina a albumului fiind insa scrise, in functie de personaje, urmatoarele tipuri de descrieri: EU si Eva, era doar Eva Braun, sau EU si cainele meu x, evident cainele poza singur intr-o ipostaza martiala; EU si costumul meu de caporal – costumul tolanea pe un divan, fara proprietar… Nu stiu cat adevar este in aceasta istorioara, insa mi-a trecut prin cap ca asa as putea fi omniprezent in fotografiile mele: sa-mi declar fatis aparitia in ele, atunci cand lipseste cu desavarsire. Cu siguranta cineva ma va vedea.

Mai jos, prima incercare. Scuzati stangacia, v-am zis doar ca nu-mi place sa apar in poze…

… prin Europa

Finul meu s-a nascut intr-o dimineata rece de septembrie. Acum un an, vineri la 07.15. A devenit lumina grupului nostru, imboldul care ne face sa fim mai toleranti, mai uniti, mai intelepti. Ne-a invatat ca un copil nu inseamna mai multe griji ci mai multe bucurii; inseamna o redefinire a valorilor si o reorientare a acestora catre lucrurile care conteaza cu adevarat.

Finul meu implineste astazi un an si, cu emotie, ii spun: iti multumesc pentru ca existi.