Astept de vreo luna ca, in Bucuresti, sa ploua. Astept ploaia ca pe o binecuvantare dupa o vara de penitenta. Mai astept sa ploua si pentru ca vreau sa traiesc sentimentul ca sunt in alta parte, ca sunt undeva la tara, inconjurat de dealuri si capite cu fan, ca sunt uitat de lume intr-un loc uitat de lume. Ca sunt intr-un sat mic si linistit, unde nimeni nu stie pe nimeni si toti se poarta ca si cand s-ar sti de un secol. Unde lumea e calma si nu pune stapanire pe strada la o partida de remi, sau mai rau, la vreo nunta, asa cum fac vecinii mei rromi. Unde sa nu existe vehicule motorizate, muzica la maxim, glume libidinoase facute de “intelectualii” care iti cara sacii cu ciment la portbagaj in vreun obscur magazin cu materiale de constructii (lucram direct cu clientul); unde sa nu fie nori imensi de praf si miros greu, de mort.

Astept sa ploua pentru ca uneori urasc ploaia dar mi-e dor de tristetea care ma cuprinde cand sunt singur si afara ploua. Astept sa ploua si pentru ca imi place nespus efectul unui fenomen optic ce face sa apara cateva dungi de culoare atunci cand lumina este refractata de ultimii stropi de apa, la apusul soarelui.

Astept sa ploua, zilele astea

Fugiti pentru a scapa de aglomeratia din marile orase, de dorul marii sau pur si simplu pentru un raliu exotic, puzderia de turisti, catel si purcel, se intelege, a poposit si pe plaja de la Corbu, wekendul trecut, plaja pe care ma asteptam sa o gasesc mai libera, mai salbatica. La capitolul salbaticie, a se citi lipsa de civilizatie, nu statea tocmai rau, deja aparuse ca o ciuperca anemica, far de ploaie, un butic la care se vindea berea ce trecuse brusc prin cele doua stari, clocire si racire fortata, dupa care iar clocire, in urma unei caderi de tensiune (a picat toate retelele mama, e din sat, dupa cum ne-a raspuns madama care vindea), si tot asa procedeu reversibil pana la contactul cu buzele noastre arse de soare, buze nu intr-atat de uscate pentru a putea da o nota marfii vandute la un pret demn de un restaurant din centrul Bucurestiului, cu vedere la cine stie ce lac.

In fine, cu riscul de a nu fi fost calcati de vreun bolid — stiti foarte bine ca acesta este noul pericol care ne paste daca facem imprundenta de a ne praji la soare pe tarmul marii fara sa ne asiguram mai ceva ca pe bulevard — am purces cu amicul B.A., care tocmai isi cumparase o telecomanda pentru declansat Nikonul, la fotografiat de luna in mare. In realitate reflexiile erau superbe. La primele incercari am avut un zgomot de imagine destul de mare, dar pe urma parca a inceput sa mearga. Observaseram ca exact acolo unde se terminau valurile se formase o baltoaca in care luna juca perfect, dar la expuneri mai mari, venea cate un val mai rebel si ne strica reflexia, ceea ce ne-a dat un pic de furca. Cum trepiedul pe care-l aveam era unul mai mult de jucarie, nu putea fi intins pentru ca il cam lasasera picioarele si cum sticla de bere incalzita si racita de cateva ori nu ne inspira chiar pentru marea arta iata rezultatul: o cromatica interesanta, o luna care incearca din rasputeri sa isi pastreze forma, o lumina care vrea cu tot dinadinsul sa patrunda cat mai adanc in apa.

Si cum nu suntem zgarciti in informatii, iata si parametrii folositi in “lupta” cu lumina, nu foarte simpla de cele mai multe ori.

Am împrumutat o mansardă care nu va fi nicodată celebră doar pentru simplul fapt ca eu am scris aici, dar care are darul de a te face să scrii. Cărţi pe toată lungimea peretului opus ferestrelor, două coarne de cerb agăţate deasupra bibliotecii, un şevalet care-şi aşteaptă pictorul de ceva vreme, artist ce s-ar părea că nu va veni niciodată, o canapea gonflabilă pe care stau eu acum, desumflata în partea de jos, cu aer numai la spătar, cauză pentru care stau mai mult pe jos, ceea ce-mi dă un aer de libertate, de lipsă de conformism, un ibric vechi în care nu s-a mai făcut cafea de-un secol, un televizor camuflat de un cearşaf, parcă pentru a nu împiedica vopsele pictorului să sară în ecran, o vază cu nişte flori uscate, o veioză cu soclul din argint şi un paravan după care pare că stă să răsară, în imaginaţia mea, o artistă care tocmai se schimbă de ţinuta de scenă, pentru a-şi face apariţia într-un neglijee. Sticla de vin încă nedesfăcută şi valsul care răzbate anemic din difuzoarele laptopului completează atmosfera de vechi cu miros de praf, de mansardă în care o dată intrat parcă nu mi-ar mai veni să plec, de cameră a nimănui în care orice muribund şi-ar dori să-şi petreacă măcar ultimele ceasuri. Am intrat aici cu gândul de a mă reculege şi de a scrie despre Paris. Nici nu ştiu ce-mi veni să fac o descriere superficială a camerei, poate că mă simt uşor copleşit de atmosferă sau poate că vreau doar să-i dau într-un fel onorul. În faţa geamului am o salcie bătută de vânt iar lângă mine, încă neatins, acum cel de-al doilea pahar de vin. Cred ca o să mai stau ceva vreme în mansarda împrumutată. Poate că textul despre Paris va decide, într-un final, să se nască.
Am văzut aseară o fotografie, tot în această casă. De prin anii ‘30. Un grup de copii într-o sală de clasă, avându-l pe dascăl în mijloc. Sau pe popă, oricum tipul are barbă şi o figură de învăţat. Acei oameni din fotografia mult prea bine realizată vor fi fost de mult morţi. Nu-mi pot scoate imaginea lor din minte iar când ridic ochii deasupra ecranului şi văd prin maldărul de cărţi alte poze şi alţi oameni, chipuri care probabil s-au bucurat ca şi noi odinioară, îmi vine să multumesc înaintaşilor pentru această măreaţă invenţie, fotografia.

Inca lucram la acest blog, asa ca mai ai de asteptat pana sa gasesti ceva interesant aici. Daca vrei sa fii anuntat in momentul in care blogul va fi gata, trimite un email la: contact[at]fotoeseu[punct]ro

Multumim!

PS: GATA! Astazi 18.08.2008 i-am dat drumul! Enjoy!