Câte umbre nu se vor mai fi reflectat pe culuarul semiîntunecos al Castelului Chenonceau (Fr), în ultimii cinci sute de ani?… Oare cum va fi arătat umbra Katherinei Briconnet, care   l-a construit  în 1513? Sau  a domniţelor Diane de Pointiers şi Catherine de Medicis, care  l-au înfrumuseţat?  Ori a Doamnei Dupin, salvatoarea castelului din ghearele Revoluţiei Franceze? Ce mistere şi ce poveşti de dragoste vor fi înregistrat acei pereţi, ce flirturi şi gânguriri de amor, dueluri şi trădări i-au făcut martori involuntari?

Combien d’ombres se seraient reflétées dans le couloir semi obscur du Château Chenonceau (France) les dernières 500 années? Comment l’ombre de Katherine Briconnet qui l’a bâti aurait-elle montré en 1513? Ou celle des dames Diane de Pointiers et Chatherine de Médicis, la reine noire, qui l’ont embelli? Ou celle de Mme Dupin, qui a sauvé le château du désastre de la Révolution française? Quels secrets et quelles histoires d’amour ont enregistré ces murs, quels flirts et quelles paroles d’amour, quelles trahisons et quels duels les en ont fait des témoins involontaires? (Traduction réalisée par Adina Mireanu)

Aş fi vrut să observ eu primul, dar nu a fost aşa. Adina mi-a arătat ţinta. Stătea în faţa portativului, într-o încăpere din catedrala Notre Dame, asemeni unui dirijor. Mi-aş fi dorit acea imagine, dar sunt mulţumit că am avut timp să o prind şi pe aceasta. Soprana a ţopăit rapid pe portativ, a stat vreo cinci secunde, după care şi-a luat zborul în semiîntunericul catedralei, către alţi spectatori.

Primim stafeta si incercam sa o ducem mai departe. Si nu oricum: trebuie sa o predam, la randul nostru, celui care o merita si care va sti cui sa o transmita atunci cand va veni timpul.

Ceea ce ne ramane pe retina in parc, privind oamenii, sunt extremele: batranii si copiii. Niciodata nu observam oamenii asemeni noua, pentru ca ne identificam cu ei si nu mai reusim sa descoperim nimic interesant. Copiii si batranii fac parte din categoria celor mai fotogenice subiecte. Cel mai probabil pentru ca nu isi ascund bucuriile si tristetile.

Locul de joaca al unor scolari dintr-un sat din Moldova. Generatii si-au dorit  ca orele sa ia sfarsit pentru a fugi pe stadion – scoala lor. Aici au invatat putin din ceea ce inseamna echipa, sinceritate, dorinta de a invinge, corectitudine, prietenie. Aici au invatat ca scoala nu inseamna doar locul anost unde sunt obligati sa mearga zilnic,  ci si locul catre care pasii ii indreapta pentru ca cineva ii asteapta si pentru ca vor astepta pe cineva.

Si pentru ca toate au un sfarsit, si acest loc isi va gasi sfarsitul, ingradit, dupa ce un boier contemporan il va castiga in instanta, ca apartinand inaintasilor sai – vrednici latifundiari din neant…

Mai noul simbol al Parisului a fost contestat, criticat si cu greu acceptat, ca sa ajunga in scurt timp reperul cel mai important al Franţei. Noaptea are un farmec aparte, din orice unghi l-ai privi. Am stat in seara aceea, dupa ce trecuse bine de miezul nopţii, mai multe minute, cu aparatul fixat pe trepied, încercând o expunere cât mai bună; cand mergi la Paris prima data si vrei sa te intorci cu fotografii bune, esti visator. Totul este atat de impresionant incat ai vrea sa iei in cutia obscura totul. In seara aceea am pierdut metroul, am mers cu un autobuz de noapte vreo patru statii, dupa care pe jos vreo cinci kilometri. Mergeam catre Montmartre, pe o straduta pustie, cand o masina cu patru negri, nu mititei, ci uriasi, a oprit in dreptul nostru… Povestea, intr-un viitor post.