Născută din furia împotriva unui destin potrivnic şi din durerea nemăsurată a unor părinţi care îşi pierduseră fiul iubit, când încă acesta nu împlinise 16 ani, Universitatea Stanford – ridicată pe locul unui ranch oarecare, proprietatea lui Leland Stanford, unul dintre cei care puseseră la punct linia ferată South Pacific, cu câştiguri personale fabuloase – a reuşit să devină, în mai bine de un secol de existenţă, una din cele mai bune universităţi din lume.

Amintind de vechile mănăstiri catolice, ridicate de misionarii spanioli pe întreg cuprinsul Californiei mai cu seamă, clădirile care compun nucleul actualului campus universitar sunt, în aparenţă, destul de sumbre. Senzaţia aceasta dispare însă prin jocul spectaculos al naturii, care, generoasă, i-a dăruit Californiei o climă admirabilă, de primăvară vioaie perpetuă, dar şi prin vivacitatea şi exuberanţa studenţilor, prin forfota tinereţii lipsite de orice griji.

Campusul universitar este cea mai fercită îmbinare, cred eu, între clădirile de odinioară, atent conservate şi modernizate, şi noile construcţii, alcătuiri de structuri metalice, beton şi sticlă, printre care posesorii de laptopuri ultraperformante îşi fac veacul, respirând o modernitate uluitoare printre vestigii care, toate, vorbesc despre un trecut de care orice stanfordist este mândru.

Aici, pragmatismul american şi-a spus cuvântul. În fond, istoria este admirabilă atunci când poate dărui lecţii de viaţă, oferind, prin cunoaşterea trecutului, învăţăminte pentru viitor. Iar una din aceste lecţii spune că trebuie să pui în balanţă costurile şi beneficiile atunci când ai în vedere un proiect de modernizare a unui campus care este deja mai „bătrân” decât veacul. Istoria rămâne în poze, atent înrămate şi expuse, mai apoi, în expoziţii riguros întocmite, iar clădirile îşi schimbă forma prin reconstrucţie, totul însă cu păstrarea unei imagini care a consacrat Universitatea Stanford. Clădiri moderne iau locul celor vechi, care îşi au propria lor viaţă, încadrându-se într-o concepţie arhitecturală unitară. Însă tradiţia şi puterea trecutului s-au dovedit mai puternice atunci când, deşi înlocuirea Encina Hall cu o nouă clădire s-ar fi dovedit mai puţin costisitoare, s-a preferat – doar pentru că preşedintele american Herbert Hoover locuise şi studiase, ca student, în Encina Hall – modernizarea acesteia cu costuri mult mai mari. Nucleul campusului, care cuprinde şi Biserica, rămâne însă intangibil. Sacru. Şi atracţia turistică cea mai importantă a acestei regiuni. O biserică neobişnuită pentru regiunea aceasta, dominată de mănăstirile ridicate de misionarii catolici spanioli, care aminteşte mai degrabă de nostalgii vechi, europene, căci aceasta îmbină armonios stilul romanic-bizantin cu elemente ale unui gotic rece răsărit din cutele minţii vreunui arhitect îndrăgostit de acest stil, oferind, şi graţie mozaicurilor faţadei, imaginea unui transplant reuşit într-o lume în care frumuseţea, profunzimea şi nepătrunsul Sacrului rămân neştirbite. Cu atât mai mult cu cât acest lăcaş bisericesc este o vie dovadă a ecumenismului, căci aici toate religiile de sorginte creştină pe care studenţii, profesorii şi vizitatorii le împărtăşesc, se simt ca acasă, sub oblăduirea aceluiaşi Dumnezeu.

Biblioteca Universităţii rămâne, poate, cel mai bun exemplu al îmbinării armonioase între trecut şi prezent în corpul aceleiaşi construcţii. Este o unitate desăvârşită, prin funcţionalitate şi eficienţă, prin îmbinarea clădirii vechi, somptuoase, cu cea nouă, modernă, dar care aminteşte, prin materialele de construcţie şi ideile arhitecturale, de trecutul de care Universitatea Stanford este atât de mândră. Plasată într-un spaţiu înconjurat de arbori şi pajişti verzi (pe care studenţii sunt încurajaţi să practice tot soiul de sporturi sau să studieze, tolăniţi pe iarbă, cu o carte în mână, sub soarele blând al Californiei, fără să-i pese cuiva că, Doamne fereşte!, gazonul s-ar strica sau urâţi, ca un exponat mort într-un muzeu intrat în moarte clinică), Biblioteca îţi oferă, din fotoliul în care te-ai aşezat comod, o privelişte unică. Ai senzaţia, uitând pentru o clipă unde te afli, că acest minunat spaţiu al luminării minţii, gândit de vreun pustnic înţelept, este situat pe vârful unui munte singuratic, înconjurat de arbori şi verdeaţă, ca o mănăstire franciscană care ar dori cu tot dinadinsul să le taie călugărilor orice contact cu lumea din jur, coruptă, ispititoare şi nevrednică de fericirile unei vieţi ascetice.

Afară, cuminţi, aşteptându-şi stăpânii studioşi, o mulţime de biciclete care face deliciul campusului, fiind manevrate cu dibăcie de studenţi şi profesori, în egală măsură, şi care, prin forfota iscată, dau viaţă campusului, animându-l inclusiv la orele târzii ale nopţii, când o mare de luminiţe, albe sau colorate, manşete reflectorizante şi ochi de pisică strălucitori zburdă pe aleile campusului, însoţite de chiotele vesele ale studenţilor îndreptându-se care încotro.

Mă uit la fotografii şi mă simt ca şi cum m-aş afla din nou în campus…. Ca un student care se întoarce mereu cu emoţie în locul în care a deprins a se înfrupta din pomul cunoaşterii.

Stanford, my love, I’ll be back!

Un proiect interesant de care am auzit acum jumatate de an prin intermediul siteurilor de fotografie pe care le frecventez. De fiecare data insa am auzit prea tarziu. Oarecum frustrat, cam ca atunci cand iti doresti sa prinzi un metrou gol dar in care sunt prietenii tai si pentru ca pleci prea tarziu de acasa e intotdeauna aglomerat si plin de necunoscuti, mi-am propus sa pandesc urmatorul lor anunt.

“Bucurestiul meu drag”, asociatia infiintata si condusa de Andrei Birsan nu a lasat sa treaca prea mult timp si a promovat urmatorul proiect: Palatul Mogosoaia 4 octombrie 2008. Super, mi-am zis, erau indeplinite toate conditiile pentru a participa: aveam timp, eram in Bucuresti, locatia in sine era exotica (atat cat de exotica poate fi o locatie la 3 km de oras) si ceea ce era mai important eram dispus sa petrec o zi intreaga in compania unor necunoscuti. Adica, la prima strigare, nu eram chiar dispus si m-am gandit ca poate vine si amicul D. asa ca i-am si aruncat pastila, cam cu jumatate de glas, gandindu-ma ca s-ar putea sa plece din localitate si sa raman singur. Pana sa-mi dea raspunsul afirmativ, luasem insa decizia ca ma voi duce oricum, iar raspunsul lui a fost chiar entuziast si cu atat mai mult mi-am zis nu are de ce sa nu fie o sambata placuta.

Iata-ne, deci, sambata pe la 6 dimineata, fiecare pe langa o ceasca de cafea, la o distanta de 4 statii de metrou, discutand la telefon. Ca de obicei, eu mai stresat in astfel de imprejurari, ma si vedeam pierzand trenul spre Mogosoaia si nu ca asta ar fi fost o mare problema, ci mai ales pierzand grupul de fotografi care mergeau acolo. Adica ceea ce era mai important. Noroc cu ingerul meu pazitor care era treaz la acea ora si ne-a repezit intr-un suflet pana la gara cu masina (multumesc!).Gara de Nord. De cate ori intru in acest mausoleu al pasilor pierduti imi vin in minte doua lucruri: anii de liceu cand trebuia sa las in urma o vacanta si sa pornesc intr-un loc care ma demoraliza complet si “poetul garii de nord”. Il stiti, l-ati cunoscut si voi in Filantropica, interpretat genial de Florin Zamfirescu (Surasul fetei din tramvai/M-a fermecat definitiv./Am inca o drama la activ/Exact ca domnul Ion Susai). Fiecare din aceste ganduri ma face sa caut realitati care sa le confirme si de fiecare data imi e usor sa le descopar. Dar despre aceste fabulatii in numarul viitor, dupa cum ar spune Sanda Taranu la Teleenciclopedia. Am identificat repede magazinul in fata caruia trebuia sa ne intalnim cu grupul. Afara o ceata si o vreme mohorata, ambele bune de de o descriere dostoievskiana. Mai aveam un sfert de ora pana la intalnire si orice trecator cu un aparat foto la gat ne facea sa ne intrebam de ce nu se opreste si el in fata magazinului pentru aceasta intalnire.

Dupa o jumatate de ora deja ne pierdusem orice speranta de a mai participa cineva la excursie, afara incepuse sa burniteze iar convorbirea telefonica cu Andrei aproape a avut darul sa ma faca sa cred ca vom merge doar in trei. Pana cand un grup trece fulgerator pe langa noi: aparate foto de toate tipurile si marimile, rucsaci burdusiti cu obiective, trepiede ancorate bine pe umar si multa sporovaiala, ne-a trezit din letargie si ne-a facut aproape sa alergam pentru a ne confirma ca sunt cei pe care ii asteptam. A urmat poza de grup, pe peron, si gasirea unui loc de campare in personalul de Urziceni. Drumul a fost relativ scurt, toata lumea isi verifica armamentul din dotare, cu declansari de test si reglari de diafragma. In tren am reusit sa ridicam semne de intrebare cu privire la evenimentele importante care se petrec in Mogosoaia. Insusi supracontrolul s-a lasat greu convins ca nu vine vreun mare politician la Mogosoaia. La destinatie am umplut micul refugiu din fata garii, s-au facut ultimele reglari la armament si primele poze in decor si am pornit la drum spre palat. Doi kilometri pe cel mai interesant drum pe care il puteam alege ca fotografi in cautare de senzational: prin boscheti. Un sir indian intins pe aproape un kilometru inainta anevoios cu ochii dupa fiecare lucru demn de fotografiat.

In Mogosoaia am redescoperit un pic de Bucuresti: traficul. Tumultos si zgomotos, care iti da frisoane cand esti in dreptul trecerii de pietoni si vezi monstrii imensi pe care scrie long vehicle ca aproape acelereaza in dreptul tau, daramite sa iti mai dea si prioritatea meritata. Se construieste continuu, se cara si se trebaluieste de parca ne-am apropia de sfarsitul lumii si arca lui Noe inca nu e gata. Toata lume alearga, cauta, se pierde. Doar pe malul lacului, rupti de lume si agitatia din jur, cativa pescari se concentreaza la ceea ce va deveni masa pe care o vor servi dupa-amiaza.

La palatul de la Mogosoaia n-am fost niciodata si mi-l inchipuiam intotdeauna mult mai departe de oras. M-am inselat amarnic si mi-am dat seama ca am trecut pe la portile sale de nenumarate ori. Un parc imens creaza o centura in jurul sau, ferindu-l de zgomotul asurzitor de pe strada. Un parc imens si lasat in parasire, in asteptarea vreunui domnitor al banilor care sa-l transforme in zona imobiliara de lux. Palatul pare un strajer imens care vegheaza, pe malul unui lac plin de pescari si de reflexii ale vilelor nou aparute, la bunul mers al vremii pe aceste meleaguri. Primul sentiment este ca vei descoperi vreun batran boier cu caftan si calpac pe la balcoanele frumos sculptate, scrutind zarea in asteptarea vreunui prim semn de schimbare a domniei. Sau ca vei auzi, de dupa colt, rasul zglobiu al domnitelor care admira un tanar boier abia intors de la Paris. Sau ca te vei trezi cu doi-trei pusti cu zulufi auriti, alergand fericiti dupa ogarii barzoi de la curte. Orice ti-ar veni in gand iti este inoculat de aceasta frumoasa cladire, construita in cel mai pur stil romanesc, cel brancovenesc. La inceputul anului 1861 Constantin Brancoveanu cumpara cea mai mare parte a mosiei care astazi formeaza parcul de la Mogosoaia si construieste aici, in bunul stil al domnitorilor romani, mai intai o biserica. In 1702 pe mosia de la Mogosoaia se finaliza inaltarea palatului care, dupa moartea lui Constantin Brancoveanu, isi schimba de mai multe ori proprietarii, ajungand in final al familiei Bibescu. Multiplele restaurari l-au adus in forma in care il gasim astazi, conservat foarte bine, dar cu infatisarea mult schimbata fata de ce initiala. Am banuiala ca atrage multi turisti, mai ales in lunile de vara, insa cred ca aceasta locatie este considerata mai degraba exotica pentru cei cei care doresc sa aiba o nunta ca-n povestile cu Ilene Cosanzene si Feti Frumosi pe cai albi.

Diversitatea colegilor de calatorie se putea observa cel mai bine acum. S-au intins teleobiective si s-au cautat cele mai reprezentative unghiuri, s-au fixat trepiede si s-au realizat sesiuni ad-hoc de portrete, s-au explorat toate vagaunile si cele mai impozante balcoane. Totul pentru acel cadru unic care sa te diferentieze si sa spuna ceva despre tine. Totul pentru a invinge o vreme potrivnica fotografiei si a-ti demonstra ca se poate in orice conditii. Rezultatele acestui demers le gasesti pe galeria “Bucurestiul meu drag”, ai ce vedea.

Drumul de intoarcere a fost, hmm…lung. Sirul indian s-a reintins pe o distanta considerabila si s-a orientat catre Bucuresti, pe o margine de drum prafuita si lipsita de spectacol. Un grup linistit si omogen, care a reusit tocmai prin diversitate sa creeze o atmosfera calda intr-o zi mohorata de toamna. Obostiti, am ocupat un troleibuz la Straulesti, fiecare cu gandul la cine stie ce locuri exotice viitoare, unii si cu gandul la lipsa biletelor si la o eventuala amenda.

Speranţe râvnite sparte-n miez de râu
mai caută-mi toamnă
adăpost în seminţe,
mi-alungi cântăreţii
ca pe aştrii pribegi
şi râvna ierbii ce va să vie.
Vânt păstorind
peste ape păstor,
mireasmă târzie
de-ambrozie-amară,
lacrima ploii
topeascăse-n zid,
drumul lumină
steaua polară…
Vămile-n cer
umbra mi-o-nchid
dorului dor – aerul doare.

Aurel Ivan, volum Arlechin de iarba

Iată pulsul ierbii
pustiul din noi
din cuvinte.
Ecoul lor ne devoră
şi ne alungă
ca pe căţeii pământului.
Ropotul ploii
ne conduce
pe marile bulevarde
lumina caducă
ce conferă lucrurilor
rigoare.
Te-am dibuit printre trestii
călător în travesti – vânt.
In faţa noastră
infinitul deschis
ca o aripă
de pasăre
plâns.

Aurel Ivan, volum Arlechin de iarba

Nota: Cu aceasta poezie inauguram o noua categorie pe blog.

Pe Aurel Ivan l-am cunoscut undeva la ţară, în comuna Ţifeşti, judeţul Vrancea.
Intrând la familia la care venisem, Aurel a văzut o revistă Viaţa Militară (pe care o făcusem cadou gazdei) şi a început să citească. Răsfoia şi se oprea atent la câte un articol care-i aducea aminte, probabil, de momentele de cătănie, din vremea tinereţii, când era soldat la tancuri. A stat câteva secunde, după care a plecat aproape în fugă ca să revină cu două dosare. Primul conţinea o colecţie de caricaturi şi o revistă din anii ‘70, în care publicase câteva dintre ele şi obţinuse chiar un premiu, iar al doilea, un volum de poezii intitulat Arlechin de iarbă. Dar, este mult spus un volum… Era doar un caiet de matematică pe care mi l-a oferit pentru lectură. Şi am descoperit pe acele foi învechite o poezie oarecum ermetică, în stil apropiat de cel a lui Blaga, cu nişte asocieri de termeni şi o forţă a expresiei de-a dreptul cuceritoare. Aurel Ivan, omul care se autointitula un simplu ţăran, a reuşit să surprindă în versul său profund trăirile cele mai adânci ale omului care se confundă până la pierzanie cu natura: Ca orele somnului / bat pietrele drumului / şi, fără să vreau, / sorb luminile stelelor / cuibărite în ochii păianjenilor / şi tac: / Tac ca o creangă roasă de cariul timpului / Tac ca o umbră ce-şi sapă mormântul / Tac ca un vierme ce roade / cu lăcomie seminţe ale nopţii / rod al necunoaşterii / umbra copacilor pe lună. / O clipă… plouă! (Calm dur)

După discuţia scurtă despre poezie, a ţinut, prinzând într-un fel curaj, să arate şi alte lucrări. De data aceasta nu a mai venit cu poezii sau caricaturi ci cu un fel de bibelouri făcute din rădăcini de copaci. Fiecare avea o formă stranie şi o semnificaţie sugestivă: Monstrul intergalactic, Judecata de apoi, Violul, Marţianul etc. Prin ce trecuse oare omul acesta de la ţară de reuşea să găsească într-o rădăcină oarecare tragedia unei femei siluite, teamă pentru judecata divină, prezenţa unei fiinţe extraterestre… Acest om chinuit şi în acelaşi timp detaşat… Am realizat că descoperisem un artist, pentru care viaţa fusese o aventură în care se întreba permanent ce caută, iar acum, la bătrâneţe, nu mai avea decât o bibliotecă şi o fetiţă… care-i spune tată.

Îl văzusem de câteva ori plimbându-se pe uliţa strâmtă şi noroioasă din faţa casei gazdei unde poposisem. Mergea cu pasul încet, gânditor, ca un om necăjit. În dreapta lui, agăţându-i-se de mâna, o fetiţă de nouă ani părea un copil fericit. Era fetiţa pe care o considera a lui, copil rămas din marea iubire pe care o cunoscuse în pragul celei de-a doua tinereţi. Păşeau amandoi pe uliţă aproape în cadenţă, fără să arate că le pasă câtuşi de puţin de lumea asta. Fetiţei poate din cauză că este prea mică pentru a se fi gândit la asta, iar tatălui… probabil din lipsă de timp. Casa unde locuiau a răzbit multe ierni. Acum însă primeşte zăpezile până aproape de dormitor. Doar biblioteca, aproape singura piesă de mobilier care a rezistat sărăciei, vorbeşte despre capul familiei aşa cum nimeni altcineva n-ar putea-o face. Vorbeşte despre omul care se identifică atât de bine cu natura fără să nege niciun moment apartenenţa la aceasta.

La prima vedere, Aurel Ivan nu pare nici poet, nici caricaturist. Nimic mai mult decât un simplu ţăran. Pe când era adolescent, avea toate atuurile să devină un om bogat. Provenea dintr-o familie înstărită şi a lucrat într-un restaurant după terminarea liceului şi a unei şcoli post-liceale. Lucrurile îi mergeau din plin. Dar… ce să caute un artist, un idealist, într-un spaţiu comercial? Nu a avut mult de aşteptat până când, la un moment dat, s-a opus radical şefului care îl obliga să vândă carne stricată. Riposta a fost imediat sancţionată, fiind concediat cu un fatal I pe cartea de muncă. Regimul comunist i-a tăiat aproape toate şansele. Nu s-a mai putut angaja şi a fugit în port, la Constanţa, unde a lucrat ca hamal. Căra cuburi de gheaţă vara şi iarna, ca un om al nimănui. A răcit atât de rău încât a fost nevoit să stea la pat mai bine de trei luni. Forţa fizică l-a părăsit cu fiecare zi, câte puţin. Şi-a revenit, totuşi, şi a luptat cu orice necaz, neîncercând să-l ocolească ci luîndu-l de-a dreptul, bărbăteşte, în piept. Dar nimic nu trece fără să lase urme. Asta o spune printr-un vers… Iată pulsul ierbii / Pustiul din noi / Din cuvinte. / Ecoul lor ne devoră/şi ne alungă / ca pe căţeii pământului.

Se apropia, încet, de a doua tinereţe. Era într-o primăvară frumoasă. Natura, singurul său aliat, se trezise brusc din amorţire. Aurel Ivan privea pe fereastră în dreptul căreia era aşezat la măsuţa veche, scrijelată şi pătată de cerneală. Se gândea că n-are mai nimic pe lume, că este singur, singur. Se mira chiar că reuşeşte să se păstreze atât de senin în faţa acestui mister căruia oamenii îi dau o prea mare importanţă: viaţa. Ce-i mai putea lui oferi această viaţă când simţea că a gustat-o pe deplin, că s-a bucurat de atâtea mii de ori răsfoind pagini vechi de carte, că poate să scrie în timp ce confraţii lui de sapă stau în birt şi discută politică?… Viaţa, pentru artistul nefericit, era ceva atât de firesc încât putea s-o accepte, s-o iubească şi în acelaşi timp să înţeleagă că ar ceda-o fără nicio problemă domnişoarei în negru de care se mai apropia în unele seri ploioase de toamnă jucându-se cu un revolver vechi, nemţesc. Era împăcat cu sine şi mereu aproape neutru la ceea ce se petrecea în juru-i. Primăvarea îi zâmbea, iar el o primea prin fereastra soioasă de la măsuţa prost fixată pe duşumele. Şi scria pentru EA, cea care plecase de curând: Te caut printre ierburi / în grei ciorchini de rouă / ca ochiul nopţii râul piciorului desculţ / sol al iubirii – fragedă vestală / pe ape nenuntite, corola să-ţi deschizi. (Te caut)

O întâlnise într-un mod aproape banal. Era cunoscută drept femeia uşoară a satului. Un prieten i-o dăduse într-o seară, gândind că nu face altceva decât să-i paseze un oarecare ceas de fericire. Contra unei sume, fireşte. Dar, atunci când a văzut-o, când i s-a arătat pentru prima dată goală, într-o noapte tomnatică, Aurel a simţit că o zână bună i-a păşit pragul. A fost pentru o vreme beat de fericire. Alerga pe uliţi şi săruta pământul, părându-i-se că toate câte le îndurase în viaţă au fost cu un scop. Nici soarele parcă nu mai strălucea la fel, iar grădina plină de noroaie devenise brusc un iaz plin cu păstrăvi. Nu mai ştia ce să facă, ar fi vrut să spună lumii întregi ce fericire l-a cuprins, cum casa lui a devenit deodată un cămin fericit, unde, la capătul sobei de lut scânceşte încet un copil, o fetiţă. Dorea ca toată lumea să ştie că pentru el viaţa are cu adevărat un sens, că doi îngeri, o fetiţă de câteva luni şi o femeie, i-au dat, peste noapte, raţiunea de a trăi. Ar fi muncit mult pentru ele, ar fi săpat cu lopata zile întregi, ar fi stat prin vii la cules înţepându-se în mărăcini. Nimic nu ar fi fost prea mult ca să le ştie fericite. Se uita în jur şi nu înţelegea de unde atâta blazare, cum de unii oameni pot pur şi simplu să stea degeaba sau să fie morocănoşi, când el ar fi dansat toată ziua, chiar şi în scurtele pauze de muncă…
Dar… n-a fost să fie de lungă durată. Ceea ce s-a petrecut în sufletul lui, într-al ei a avut o altă rezonanţă. L-a lăsat într-o zi şi a fugit în Spania cu altcineva, fără a se gândi vreo secundă la ce a lăsat în urmă. Şi a lăsat… Un poet pierdut şi o fetiţă… care-i zice tată.

Note: Acest articol a fost publicat in revista Viata Militara, nr.3/2007. Ocazional il mai intalnim pe Aurel. Din pacate statul a considerat ca fetitei i-ar fi mai bine intr-un centru special si acum este singur, doar cu poeziile sale. Le vom publica periodic pe acest blog.