La inceput am crezut ca sunt fii arendasului. Cocotati in remorca plina cu saci incarcati cu struguri, pareau in elementul lor. Au sarit vitejeste de acolo si s-au aciuat pe-o banca, cu ochii in toate partile, putin incomodati de privirile noastre curioase. Cuminti, asteptau sa descarcam remorca pentru a se reintoarce in lumea lor, in vie. N-am apucat sa le aflam povestea si credeam ca vor disparea pentru totdeauna. Ne-am vazut de sacii nostri si am uitat de ei…

I-am reintalnit putin mai tarziu, tot in remorca si tot printre saci. De data asta pe teritoriul lor, printre butucii incarcati cu feteasca alba. Sunt ai viei…copii nimanui auziram vorbe printre oamenii ce-si vindeau zilnic munca, la cules. Ii mai iau eu acasa acum ca-i frig si n-are unde sta. Mama-sa e in Italia, la munca si n-are nimeni grija lor.

Sunt gemeni: Gicu si Doru. Nu se au decat pe ei si aluneca pe o panta abrupta catre pierzanie. Au 11 ani si au pierdut demult contactul cu o copilarie decenta. Bucuriile lor sunt simple: tigarile, castronul cu fasole aburinda pe care il primesc zilnic la cules si ceilalti. Ceilalti sunt familia lor. O familie perfecta pentru mintea lor de copii, o familie care le da tigari si mancare, o familie care nu se intereseaza daca merg la scoala sau nu, daca au ce imbraca sau daca sunt bolnavi. O familie de-o toamna, de la care nu invata nimic, dar prin care supravietuiesc.

Toamna e bine, sunt struguri multi in Tara Vrancei, e mult de munca, dar e mancare si, mai ales, sunt oameni in preajma lor. Si sunt adoptati repede, pentru ca oamenii inca sunt milosi – unde incap 10 guri la masa, mai incap doua. Nu-i pune nimeni sa munceasca, muncesc de foame. Intr-o relativa abundenta, toamna este anotimpul cel mai vesel si trist, totodata, in aceste locuri. La fel ca sufletul lor.

S-au luminat dupa ce ne-au acceptat in preajma lor. Eram noul intr-o lume modesta si imbatranita. Au vrut multe poze, cu toate ca nu vor avea poate niciodata ocazia sa le vada. Au ras si si-au incercat fortele cu tractorasul rosu. Apoi au revenit in lumea lor, era ora mesei si lumea lor se pregatea de claca. Nu puteau sa lipseasca; nu pentru ca erau asteptati ci pentru ca au invatat ca pentru a supravietui trebuie sa fie alaturi de-o familie.

Am plecat. Am ras putin de glumele lor puerile si ne-am indreptat repede gandurile spre altceva.

Aseară aş fi putut scrie despre durerea de dinţi. În primul rând o dulce şi rapidă inspiraţie a trecut fulgerător pe lângă mine şi, în al doilea rând, îmi păreau extrem de fericiţi cei din jur. Pe ei nu îi dureau măselele. Dar nu am scris pentru că mi s-a părut o glumă de-a lui Bogdan să fac asta. Cum adică să scrii despre durerea de dinţi şi, mai mult, despre mersul la stomatologie, care tocmai s-a petrecut în această dimineaţa? Şi, să fim serioşi, cine merge la dentist nu stă de regulă cu aparatul foto de gât. Aşa că… adio ilustraţie.

Apoi mi-am amintit brusc de un profesor de jurnalism. Acesta, în momentul recrutării învăţăceilor într-ale presei scrise, venea cu tot felul de idei năstruşnice. Astfel că, odată, i-a pus pe candidaţi să scrie un eseu despre o cretă. O simplă cretă albă, din acelea la care le mai simţim gustul şi acum, dacă închidem ochii şi ne ducem în urmă, spre anii de liceu, când gustam creta din diferite motive, noi, cei de la militar ca să facem febră, să ne internăm şi astfel să evităm nu ştiu ce lucrare de control. Acestea fiind spuse, ce subiect mai generos, ar putea fi, în acest caz, o durere de dinţi şi mersul la medic?… Chiar şi fără aparat. Chiar şi fără niciun strop de curaj!

Să revenim. Aseară mă durea teribil o măsea. De vreo săptămână sufeream, de fapt, dar aseară niciun fel de analgezic nu mai ştia să mă scape. Umblam cu o pastilă frigorifică la obraz (am auzit că trebuie ţinut rece) prin casă şi fumam ţigară de la ţigară. Salvarea mea de moment, adică din jumătate în jumătate de oră, era licoarea de pe fundul unei sticloanţe de Absint, de vreo 70 de grade, primită în dar. Aşa că… dă-i cu Absintul până la ziuă.

În copilărie aş fi vrut mai mult decât orice ca dinţii să nu doară. Cel puţin nu atât de tare. Şi mă chinuiam sa inteleg atunci, dacă Dumnezeu ne iubeşte, cum de ne dă asemenea dureri? La acea vreme, deşi ne aflam în perioada comunismului, educaţia religioasă la ţară era destul de severă iar sperietura cu iadul şi frica de Dumnezeu erau lait motivul oricărei discuţii, având darul să mă bulverseze total, pe mine, un biet copil de vreo cinci ani, care nu reauşea deloc să înţeleagă cum de acest Dumnezeu bun şi de oameni iubitor venea mai aproape de oameni dacă aceştia se temeau de El. Trebuia perceput ca fiind bun şi totuşi rău, dar, indiferent de percepţie, trebuia să trăieşti sub ameninţarea iadului. Şi cum de a creat acest organ, dintele, cu o structură atât de proastă, calitativ vorbind? Nu-i putea face, de exemplu, măcar să nu ne doară? Doar că oamenii au învăţat, între timp, să facă dinţi, să pună implanturi, dar nicio tehnologie nu a reuşit până astăzi să-i facă la fel cu cei originali. De altfel, niciun organ împrumutat, replantat, nu este compatibil pe deplin cu organismul, are acel ceva, cât de mic, ce te face să nu mai fii ca nou.

Am învăţat, apoi, la şcoală, că de fapt durerea este un lucru bun. În special cea de dinţi. Aberaţie mai mare nici nu puteam concepe, ştiind doar prin ce trecusem. Da, dinţii sparţi sunt o poartă de intrare larg deschisă bacteriilor, viruşilor, ciupercilor etc. Organele cele mai afectate sunt rinichii, inima, articulaţiile. Cum ar veni, durerea iniţială are scopul de a preîntâmpina una mai mare, poate chiar fatală. Şi acea durere de dinţi chiar te mişcă spre scaunul de tortură, recte cabinetul stomatologic. Dar câte dureri în viaţa n-or mai fi pe care le judecăm greşit negândindu-ne nicio secundă că ele sunt menite pentru a preîntâmpina una mult mai mare, poate chiar fatală.

Încurcate sunt căile Domnului…

New York. Un oraş în care poţi să faci fotografii într-una. Nu cred că am mers mai mult de cinci minute pe stradă fără să mă opresc să mai adaug câţiva mega pe cardul meu, deja suprasolicitat. La un moment dat am şi renunţat să mă mai opresc – mergeam şi fotografiam, mergeam.

Cel mai mult mi-au plăcut oamenii. N-am mai văzut niciodată o amestecătură mai mare. Nici n-are rost să-i descriu, dar veneau în toate formele, culorile şi mărimile. Hainele la fel. N-am văzut pe nimeni în pielea goală, dar cred că nici dacă ar fi fost vreunul să o facă, nimănui nu i-ar fi păsat. Cred că şi doar gândul îi făcea pe potenţialii amatori să se lase păgubaşi. Am văzut câţiva şmecheri care mergeau la bustul gol. Mi-am adus aminte de Petroşani; şi acolo cei mai interesanţi dintre muritori mergeau ziua în amiaza mare fără tricou pe ei. De remarcat se făceau remarcaţi. Sper că era singurul lor obiectiv.

De fapt, la New York am văzut de toate. Are câte ceva din fiecare mare sau mic oraş pe care l-am văzut vreodată şi tocmai de asta este unic. Taxiurile şi pietonii circula la fel de iresponsabil ca la Bucureşti. Oamenii sunt la fel de gălăgioşi ca la Roma. Restaurantele sunt la fel de rafinate ca la Paris. Reclamele stradale la fel de luminoase ca la Tokio. Bogăţia etalată uneori la fel ca la Moscova. Sărăcia la fel ca în Irak.
Îmi place New York-ul pentru că e ca un fel de Bucureşti locuit de americani, care pun mai multă valoare pe politeţea aparentă. Îmi place pentru că treci din Chinatown în Little Italy dând colţul. De acolo până la un restaurant pakistanez mai faci încă cinci minute, asta dacă nu cumva te nimereşti acolo de St. Patrick’s Day şi irlandezii organizează o paradă pe bulevardul pe care ar trebui să-l traversezi.

Îmi place New York-ul pentru că nimeni nu te întreabă de unde eşti. Accentele sunt atât de variate şi engleza vorbită de locuitori atât de mobilă încât oricine poate să treacă drept american. Sau de japonez. Sau de român. Oricum, nimănui nu-i pasă. Eşti la New York, aşa că eşti exact ceea ce vrei tu să fii.

Weekendul trecut a fost plin de evenimente. Sambata eram pregatiti sa mergem la Muzeul Taranului Roman si consideram suficient acest pelerinaj pentru un eveniment de sfarsit de saptamana. Pe drum am descoperit avantajul sa asculti postul national de radio: afli o multime de lucruri de care altfel nu vei sti niciodata ca s-au intamplat. Asa si noi – in timp ce chinuiam martoaga intr-un loc ingust de parcare, tocmai auzeam ca Muzeul National al Satului “Dimitrie Gusti” organizeaza Targul Eco. Perfect ne-am zis, dupa ce mergem la cruci, dam o fuga si la Muzeul Satului, e la doi pasi.

Si iata-ne sambata dupa-amiaza la coada care am senzatia ca se formeaza mereu la intrarea principala in muzeu. N-am mai vizitat muzeul de pe la 10 ani si asta nu pentru ca nu mi-ar placea. Nu. Am multe rude in provincie si inainte de ‘89 toata lumea vedea Bucurestiul ca pe ultima frontiera in Romania. Sa mergi la Bucuresti era oarecum ca la bai: se gaseau o multime de chestii indisponibile in provincie, orasul era plin de celebritati si mai erau muzeele.Te intorceai la activitatile zilnice satisfacut, si nu doar sufleteste. Iata-ma deci acompaniind fiecare unchi, matusa, var, verisoara si tot asa, pe la toate muzeele din oras. Nu chiar la toate, rudele mele nu se inghesuiau la muzeele de arta, de exemplu, insa la Antipa am fost de cel putin 10 ori. La fel si cu Muzeul Satului. In copilarie il vedeam aproape in fiecare vara si dupa revolutie, cand Bucurestiul nu mai era locul de pelerinaj al rudelor mele, am renuntat sa-l mai frecventez.

N-am simtit mari emotii cu ocazia revederii dupa 20 de ani. Am regasit aceeasi aglomeratie ca si pe vremuri. Semn bun imi zic, lumea inca mai are deschidere catre cultura si traditii si asta ma bucura nespus. Dar socoteala de la intrarea pe poarta muzeului nu se potriveste in totalitate cu cea de la iesire. Pe langa cei 15 producatori – comercianti de alimente eco, diversi mestesugari isi prezentau operele: icoane, oua incondeiate, masti, ceramica pictata. Insa evident atractia era reprezentata de alimente: miere, sucuri naturale, specialitati pe baza de lapte, produse de panificatie, chiar si un stand cu preparate din carne de melc unde era aglomerat bine. Coada organizata, insa, am vazut intr-un singur loc: la mezeluri. Ca si inainte de ‘89 la alimentara si aici aceleasi tipologii de personaje: cei care formau cuminti si resemnati coada, pe 3 randuri, si cei care incercau tot felul de tertipuri pentru a se baga in fata. De unde si scandalul, deh, coada fara scandal nu se poate. Interesant ca pe rulota unde se vindeau mezeluri traditionale, scria cu litere de-o schioapa: non bio.

Impresia finala a fost ca lumea nu vine neaparat pentru cultura si traditii si nici pentru ca nu a mai mancat de mult branza de bivolita sau pateu de melc. Cred ca vine mai degraba cu speranta ca la astfel de targuri mai poti gasi vreun chilipir…

Ziua de 14 Septembrie are o semnificatie speciala pentru crestinii ortodocsi: Inaltarea Sfintei Cruci. In secolul IV imparatul Constantin are o viziune inaintea unei batalii importante cu barbarii acelor vremuri: semnul crucii pe cer si inscriptia “intru acest semn vei invinge” ; semnul este utilizat mai apoi pe toate steagurile si scuturile soldatilor sai si intr-un final batalia este castigata. Mai apoi imparatul isi trimite mama, pe Elena, sa caute crucea rastignirii in Ierusalim. Aceasta este gasita, impreuna cu celalte doua cruci, ale talharilor, si dupa ce isi dovedeste autenticitatea printr-o minune, crucea este aratata poporului adunat la fata locului. Legenda este interesanta mai ales pentru ca reda momentul ales de Constantin pentru introducerea crestinismului ca religie oficiala, ce coincide cu popularitatea tot mai mare a acestei religii in sanul poporului si cu decaderea religiilor pagane. In traditia populara, in unele zone din tara, Ziua Crucii marcheaza si Carstovul Viilor cand se incepe culesul viei.

La Muzeul Taranului Roman Bucuresti, Ziua Crucii a fost sarbatorita prin realizarea unui targ-expozitie de icoane si cruci. Aproximativ 30 de mesteri iconari si crucieri au expus operele realizate, in curtea muzeului. Alaturi de aceste obiecte de cult, la muzeu s-au mai putut achizitiona alimente traditionale, unde in stil pur romanesc, aglomeratia era cea mai mare.