Evit sa apar in poze. Uneori am senzatia ca si ele ma evita pe mine. Cand sunt cu aparatul de gat (cam rar in ultima vreme), multi au impresia ca sunt personajul care trebuie sa le faca lor poze. Unii dintre noi au o placere aparte sa aiba cat mai multe imortalizari cu ei insisi in diverse ipostaze. Urasc asta. O poza imi aduce aminte ca am fost prezent la locul sau in momentul respectiv, atunci cand o privesc. La ce bun sa apar si eu acolo? Ca sa ma vad pe mine? Nu multumesc, sunt plictisit de ce vad zilnic in oglinda… Atunci ca sa dovedesc altora ca am fost acolo? Iarasi nu vad logica unor dovezi de acest gen, ce, nu ma mai crede nimeni pe cuvant?

Candva prin facultate unul din profesori a adus aminte de o povestioara care circula pe seama lui Hitler. Se pare ca acesta avea un album cu fotografii personale in care el nu aparea niciodata, pe fiecare pagina a albumului fiind insa scrise, in functie de personaje, urmatoarele tipuri de descrieri: EU si Eva, era doar Eva Braun, sau EU si cainele meu x, evident cainele poza singur intr-o ipostaza martiala; EU si costumul meu de caporal – costumul tolanea pe un divan, fara proprietar… Nu stiu cat adevar este in aceasta istorioara, insa mi-a trecut prin cap ca asa as putea fi omniprezent in fotografiile mele: sa-mi declar fatis aparitia in ele, atunci cand lipseste cu desavarsire. Cu siguranta cineva ma va vedea.

Mai jos, prima incercare. Scuzati stangacia, v-am zis doar ca nu-mi place sa apar in poze…

… prin Europa

Belgradul îmi dă de fiecare data un sentiment de déjà vu. Am impresia că lucrurile s-au mai petrecut, îmi spune amicul M, înainte de plecare. Recunosc, nu ştiam mare lucru despre Belgrad. Destinaţiile noastre, în special după Revoluţie, sunt mai degrabă Grecia, Italia, Spania, Franţa, fie pentru muncă sau pur şi simplu pentru turism. Belgradul nu prea are loc pe listă.

Încă de la aeroport am simţit un miros demult uitat, acela de scări rulante. Dar nu asemănător cu cele de la Mall sau de la Unirea. Era izul de cauciuc încins şi ulei ars, care-ţi răscolea nările şi acum amintirile, din fiecare magazin mare, în perioada comunistă. Culorile la fel. Tonuri vechi, de albastru închis sau verde şters de timp, nuanţe uniformizate, din care răsărea cu forţă câte o reclamă stridentă, sfidătoare. Ceva vechi, ceva nou, ca la mireasă.

Amicul avea dreptate, Belgradul chiar îţi poate da impresia că ai mai trăit o dată ceea ce vezi.

Am ajuns destul de greu la hotel, traficul fiind ca în Bucureşti, poate ceva mai bine fluidizat. În schimb, sârbii nu au maşini de lux, nu am văzut multe in cele trei zile cât am poposit în capitala Serbiei. Întru început, Belgradul promitea să nu mă impresioneze. Cum mă aflam acolo în interes de serviciu,  nu mă interesa aspectul turistic. Aveam totuşi chef de umblat cu aparatul foto la ochi, şi, cel mai mult, aveam poftă să văd oamenii în mediul lor, să văd pentru prima dată cum sunt sârbii, cei care vindeau înainte ţigări Vikent şi Corona, pe care le ştiu doar din auzite, care vindeau bere şi se bucurau de trecere în Occident, care l-au inspirat pe Kusturica. Voiam să văd cum este această naţie de păstrători ai tradiţiilor, de luptători, de patrioţi. Sârbii sunt iubitori de patrie, dom’le, au ieşit cu arma în mână de câte ori a fost nevoie şi nu renunţă niciodată uşor, spunea un colonel, acum pensionar. Avem ce învăţa de la ei.
Hotelul Palace, de patru stele, unde am fost cazat, nu arăta grozav. Dar nici asta nu mă afecta, ştiind că pot să dorm într-un hotel de cinci stele la fel de bine ca la marginea pădurii, le-am încercat doar pe ambele şi sunt la fel de potrivite pentru mine. În plus, era curat, linişte. Nu mă interesa televizorul al cărui telecomandă nu am găsit-o şi nici de lipsa aerului condiţionat, înlocuit de un ventilator, exact ca la mine acasă, nu mă sinchiseam. De la etaj aveam o privelişte destul de sumbră, nişte clădiri cu faţada nerenovată, dar şi cu această imagine eram obişnuit. Până aici ne asemănăm, îmi spun. Doar că voi nu aveţi maşini de fiţe, dar pentru această schimbare de peisaj nu pot decât să vă mulţumesc. Am plecat în oraş, în puţinul timp de care puteam profita până la lăsarea întunericului.

Abia atunci pot spune că am văzut o mică parte din Belgrad, că am început să-l descopăr şi că mi-aş fi dorit să am mai mult timp. Iniţial îmi părea rău că nu am întrebat la hotel dacă e riscant să te plimbi seara, noaptea, pe străzi. Am o experienţă tristă de la Paris şi vreo două de la noi, aşa că nu-mi doream să mai trăiesc o alta. Dar, până la urmă eram acolo ca să descopăr ceva ce nu mă aşteptam, ce noi am avut şi încă mai avem, dar în cantităţi tot mai mici. Acel calm nedisimulat şi bucuria de a trăi.

Vedeam grupuri de tineri plimbându-se pe stradă, pe un bulevard central, atât de lipsiţi de griji, încât un amic nu s-a putut abţine şi a exclamat. Eu cred că oamenii aştia nu au probleme, nu au serviciu, nu au copii. Ei, de unde, îi răspund. Au la fel ca şi noi,  doar că injecţia de capitalism, goana după averi, după lux nu i-a atins mai deloc sau poate cu alt efect. La cetatea de unde se poate admira Dunărea în voie, tineri cu chitară sau doar la plimbare. Uimitor cum reuşeau să cânte în surdină, doar pentru ei. şi atunci m-am întrebat: cum, nu cântă ei să răsune valea şi înconjuraţi de multe sticle? Nu ascultă manele pe telefonul mobil? Unde sunt oare grupurile de câte cinci şase băieţi, la agăţat? Ce se întâmplase cu ei, că parcă erau mai multe fete la plimbare şi nimeni nu striga după ele, nu le ciupea de fund, nu le claxona. Primul lucru la care m-am gândit, ca la o posibilitate pentru aceste absenţe, era un meci de fotbal. Da, clar, o fi meci şi băieţii noştri se bat prin cine ştie ce galerie sau strigă în faţa televizoarelor. Stupoare, nu era nici meci. Atunci ce se întâmpla, cum îi spune la atmosfera asta care crează automat o stare de bine? Oare civilizaţie, bun simţ, bună creştere? Am plusat şi m-am uitat şi după niscaiva patrule, gândindu-mă că poate jandarmii sunt cei care îi ţin în frâu pe tinerii de pe stradă. Nu, nicio patrulă. Cred că mi-a luat vreo zece secunde să mă obişnuiesc printre ei, să nu simt niciun fel de tensiune, să am impresia că mă pot plimba liber, în voie, atât cât vreau. Terasele, pline. Se fumează peste tot, cafeaua este excelentă şi este servită întotdeauna alături de un pahar cu apă rece. La ora 23 străzile parcă se umpleau tot mai mult.

Mergem la o terasă unde câteva formaţii de muzică populară se plimbă de la masă la masă. Încerc să reperez cerşetori. Cred ca am văzut unul, dar nu a insistat. Cei mai săraci însă, omologii cerşetorilor de la noi, vindeau câte ceva, o floare, un breloc. Era limpede că nu primeau bani pentru obiectul vândut ci din milă dar gestul, faptul că munceau, că vindeau, te făcea să-l priveşti cu alţi ochi. La fiecare masă unde tarafurile îşi făceau numărul, cântând muzică populară veche, balade, hore, sârbe (oare de la sârbi vine termenul de sârbă?) vedeam oamenii fredonând. Încet, sfios, pentru suflet. Le stătea bine, indiferent de vârstă. Atunci mi-am dat seama că noi am pierdut cântecul, noi ştim mai mult să urlăm când ar trebui să tăcem, să ascultăm sau doar să murmurăm. Nu mai simţim, ci ne dăm în spectacol.

Taraful nu lua mulţi bani, nu reducea volumul cum am văzut la unul de-al nostru, care după o pauză, destul de scurtă de altfel, când nu intra nimic la arcuş, avea parcă un potenţiometru de unde diminua decibelii vocali şi instrumentali. Lăutarii sârbi cântau până simţeau că nu mai este nevoie de serviciile lor. Dacă primeau, era bine, dacă nu, îşi încercau norocul în altă parte. Ce-ar fi fost să înceapă cu texte de genul: Ce să mai faci, dom le, cu o sută de mii în ziua de azi. Păi nu tre’ să mănâncă şi gura mea ceva?

M-a impresionat Belgradul prin căldura sufletească a oamenilor, prin acel bun simţ, prin faptul că ştiu să cânte şi le stă bine făcând asta, prin iubirea care transpare din fiecare cotlon, ungher de oraş, prin lipsa de agresivitate, prin politeţe prin bună cuviinţă. Am descoperit într-un oraş mare, într-o capitală, ceea ce majoritatea au pierdut în detrimentul luxului, al hotelurilor simandicoase, a sutelor de cai putere. Am descoperit oameni…

O bucurie imensă, acesta este Parisul, cetatea luminii neadormită de o mie de ani şi mereu vie în inima oricui l-a văzut măcar o dată.

În gândurile mele, Parisul este cel mai frumos oraş al Europei, poartă deschisă spre inima nobilă a lumii şi a culturii, feeric, liber şi într-o permanentă răzvrătire a spiritului. Sângele lui a sfinţit revoluţii şi curge în venele tuturor luptătorilor. Parisul este simbol al dreptăţii şi al ideii de om. Al victoriei, al primăverii şi al poeziei. Marele şi nemuritorul oraş, leagăn al iubirii şi al dragostei de viaţă, trăind sincer şi neprefăcut, rămâne visul de aur al tinereţii şi al inspiraţiei dezlănţuite.

Văd Sena strânsă între cheiuri de piatră, aceeaşi din care au fost ridicaţi pereţii negri ai Bastiliei, Turnul Eiffel, Notre Dame, unde s-a încoronat Napoleon, şi unde Victor Hugo a închipuit poveştile care ne-au încântat copilăria, apoi turnul de unde Maria Antoaneta a fost dusă ca să-şi aşeze capul sub ghilotină şi jos, pe malurile fluviului, perechile de îndrăgostiţi. Pe marile bulevarde, băieţi şi fete se sărută în văzul lumii, fără sfială.

Nopţile Parisului ni le aduc în minte pe cele de la Şosea, parcă aceleaşi unde de vânt fac să tremure teii şi-ţi strecoară în suflet nostalgie şi dor. Zeci de tineri colindă străzile cu chitarele şi cântă. Ascultându-i simţi că aşa trebuie să fi început pe vremuri şi Maurice Chevalier, iar mai apoi Yves Mantand, Adamo sau Mireille Mathieu. Acolo, în mulţimea care clocoteşte – în Place Trocadero, lângă fântânile multicolore, între Pigalle şi Blanche, în faţa bistrourilor cu firme dintre cele mai pitoreşti unde mânca Utrillo şi unde se zice, pereţii sunt pictaţi de Cocteau şi Modigliani, şi unde se recită versuri până în zorii zilei, e cineva, nu se poate să nu fie, care, mâine va birui şi va fi glorios.

Oraşul generozităţii, Parisul îşi iubeşte artiştii, pe cei care i-au dat strălucire şi deopotrivă şi pe cei ce vor veni. Oraş al bucuriei, Parisul este deopotrivă, şi oraşul luptei înălţând condiţia umană.

Am iubit în tinereţe, în fiecare colţ de Paris câte un bărbat. Şi-am tot iubit cu multă dăruire.

Eram dansatoare la cabaretul din centrul vechi. Oraşul era încă boem şi neatins de febra îmbogăţirii, avea un aer desuet ce plutea seara printre tei, pe străzile înguste pe care mai treceau arareori şarete. Şansonetele se auzeau la fiecare terasă deschisă, unde patronii ofereau zâmbete, cafele şi croissante cu miere.

Întâi l-am cunoscut pe Pierre. Era blând cu ochi negri şi întotdeauna îmi aducea trei trandafiri galbeni. N-am înţeles niciodată de ce trei. Mă privea în fiecare seară de spectacol, cu ochi cuminţi, întunecaţi şi blânzi. Şi-acum mă mai urmăreşte amintirea iubirii ce-mi purta. Dar am plecat.

Niciodată, de cate ori mi-am dat dragostea, nu am iubit doi bărbaţi în acelaşi timp.

Apoi l-am întâlnit pe Luc. Niciodată nu se despărţea de bastonul cu cap de abanos. Îmi povestea mereu despre Indii şi despre ploi. Îl ascultam de fiecare dată mirată de paloarea obrazului sau. Era frumos. Şi-acum mai aud în întuneric zgomotul bastonului pe caldarâm.

Mi-am dorit mereu sa pot dansa la Moulin Rouge.

Pe Maurice l-am văzut într-o zi de toamnă, când zorii abia mijeau. Mi-a oferit trăsura sa. L-am invitat la spectacolul de seară. L-am iubit mai mult decât pe toţi. Îmi amintea de valurile mării. Atât cât m-a iubit nu a lipsit la niciuna dintre  reprezentaţiile mele. În seara în care nu a fost acolo, am ştiut.

Simţeam fiecare lună care trecea prin mine, iar eu treceam prin timp.

Cu Daniel am schimbat primele zâmbete în parcul cel mare de la periferie. Avea o cicatrice pe obrazul stâng. Nu mi-a spus niciodată povestea ei. Nici eu nu am vrut să ştiu. Cu el vremea a trecut greu, ascultând aceleaşi melodii, frecventând aceleaşi restaurante. Fiecare zi era la fel. Până în ziua în care nu m-am mai dus la întâlnire.

Aş fi vrut să cânt la pian, aş fi vrut tare mult să fiu o instrumentistă genială.

În fiecare martie, mă gândesc la Jean. Numai el ştia să dăruiască lalele cu acea candoare specifică adolescentului. Bine…avea doar 18 ani atunci când m-a cunoscut. L-am învăţat iubirea, l-am învăţat gelozia şi tristeţea, deznădăjduirea şi speranţa. Ca să-l vindec a trebuit să plec din Paris pentru o vreme.

Am învăţat că păsările călătoare se întorc mereu la acelaşi cuib.

Cu Ludovic a fost cel mai greu. Mă iubea cu patimă dezlănţuită, urlându-şi pe străzi nefericirea şi sărind pe scenă atunci când îi aruncam vreun zâmbet. Din păcate, nu mă iubea doar pe mine. Sau pe ea. Ne iubea pe toate cu aceeaşi sinceritate debordantă. Până în seara în care a fost descoperit înjunghiat pe o stradă lăturalnică.

Amintirile, de cele mai multe ori, rămân bunul nostru cel mai de preţ.

De Marcel m-am îndrăgostit fulgerător în superba seară în care am început să dansez la Moulin Rouge. Alături de un grup de artişti anonimi, aşteptam să intru în noul număr. Marcel stătea la prima masă. Nu-l vedeam prea bine. Era întuneric. La ieşirea mea de pe scenă m-a aşteptat. În noaptea aceea, cu dor de mare în suflet, am fugit cu Marcel. Şi nu ne-am mai întors la Paris niciodată.

Ştiu că toate poveştile care se termină, nu fac decât să reînceapă în alte dimensiuni.

Finul meu s-a nascut intr-o dimineata rece de septembrie. Acum un an, vineri la 07.15. A devenit lumina grupului nostru, imboldul care ne face sa fim mai toleranti, mai uniti, mai intelepti. Ne-a invatat ca un copil nu inseamna mai multe griji ci mai multe bucurii; inseamna o redefinire a valorilor si o reorientare a acestora catre lucrurile care conteaza cu adevarat.

Finul meu implineste astazi un an si, cu emotie, ii spun: iti multumesc pentru ca existi.