Piaţa din faţa catedralei Notre Dame. Locul de unde se poate admira în voie specia umană, unde se adună deopotrivă turişti şi localnici, opriţi să privească îndelung minunea gotică încă neterminată, cu gândul, că acolo, pe vremuri, trăia un cocoşat îndrăgostit de o frumoasă ţigancă. Şi, în sinea lor, poate că fiecare şi-ar fi dorit, la un moment dat, să ceară azil spre libertatea dinăuntrul catedralei, locul acela binecuvântat, unde muzica de orgă stăpâneşte până şi cotloanele cele mai ascunse. Tuaregi, femei îmbrobodite, care pot privi şi care pot fi privite doar printr-o binecuvântată mască, asemeni armăsarilor care nu trebuie sa vadă decât drumul drept, turci, libanezi, mongoloizi, domnişoare sprinţare, cupluri de amorezaţi venite în oraşul îndrăgostiţilor pentru a-şi trăi un intens, mai intens, ceas de iubire, prinţi şi cerşetori, amalgam de chipuri şi porturi care se pot admira în voie într-o frumoasă după-amiază de vară. Se poate lesne imagina că, de vei privi spre turlele ameţitoare, vei vedea pe Quasimodo cu Esmeralda în braţe, sau, coborând privirea, măcar trupurile lor, pe al ei cu vertebrele pocnite la gât, de la ştreang, pe al lui intact dar neînsufleţit doar pentru că a îndrăznit să-şi roage moartea lângă trupul iubitei, ţinându-l la piept până la capăt, cu speranţă în viaţa de după.

Veniţi, dragi păsări ale cerului. Doar voi şi Dumnezeu mi-aţi mai rămas! Veniţi, veniţi! Strigătul cerşetorului umplea piaţa. Doar clopotele reuşeau să îl acopere pentru o secundă cât o infinitate. Glasul lui puternic, izvorât din cine ştie ce adâncuri ale unui suflet fără vlagă, îţi rupea inima. Bogaţii şi săracii treceau liniştiţi pe lângă el. Îl socoteau poate un nebun. Doar păsările se opreau, îi ciuguleau din palmă şi îl înconjurau mute, ştiind că acolo vor găsi mai mult decât în oricare altă parte. Iar sărmanul lua fiecare porumbel şi îi şoptea ceva la ureche, după care acesta zbura fără să se mai întoarcă. Ca un Quasimodo al vremurilor noastre, veghea catedrala, aceeaşi ca acum cinci sute de ani. Şi ce Victor Hugo ar mai imagina povestea lui, destinul care l-a adus în comuniune cu păsările? Ce poveste de iubire, ce moarte subită a celei dragi sau a vreunui copil îi va fi doborât încrederea în specia noastră, spre care acum privea cu un fel de compasiune? Cum putea el să mai privească oamenii cu dragoste când aceştia nu-l învredniceau decât cu o privire fugară? Ce legendă bine ascunsă zăcea oare în pletele omului din faţa catedralei? Ochii aceia adânci obligau la meditaţie. Dar cine să-i privească?

În avion m-am gândit… Nu am mai pus, ca de obicei, căştile pe urechi sau ochii într-un monitor, ci m-am uitat atent pe geam. Încă de la decolare priveam cum fiecare lucru pământesc se micşorează atât de tare pe măsura ascensiunii în cer încât o maşină era un moment dat un vârf de ac, un sat apărea mai apoi la dimensiunile unei maşini, un oraş părea din ce în ce mai insignifiant, apoi, doar o păşune uriaşă sau un fluviu mai contau, dar nici acelea foarte mult. Deasupra norilor viaţa părea altfel… ce mai conta acel cerşetor, omul cu porumbeii?… Ce importanţă mai aveam eu? Imaginea astfel distorsionată îţi dădea impresia că ai putea, cu un beţigaş, să scormoneşti toate acele mici acareturi pământeşti precum face un copil cu un muşuroi de furnici. Să strici toată ordinea, căreia oamenii îi dau o aşa mare importanţă, în doar câteva secunde şi apoi să pleci la fel de liniştit ca după un duş potrivit de rece… Ce înseamnă lucrurile de la doar zece mii de metri altitudine?… Nu prea mult, nimic, de fapt, aşa cum nu înseamnă mare lucru nici de aproape, dacă ştii să le priveşti. Poate că de asta porumbeii zburau şi nu mai reveneau, poate că omul le spunea tocmai că viaţa poate fi la fel în oricare loc, indiferent de bogăţie, şi îi trimitea în ceruri, să se convingă. Apoi, porumbeii mergeau care încotro, conştienţi de data aceasta că au descoperit esenţa: poţi trăi bine atât timp cât nu încerci să-i cauţi vieţii vreun sens. Desigur, dacă realizezi că privind de departe, din cer, viaţa fiecaruia şi a tuturor la un loc este un puzzle care poate fi uşor distrus…, amestecat, tăiat şi reaşezat în altă formă…

Venez chers oiseaux des  Cieux! Il ne m’est resté que Dieu et vous! Venez, venez !(Veniţi, dragi păsări ale cerului! Doar voi şi Dumnezeu mi-aţi mai rămas! Veniţi, veniţi! tr. n.r.)

Scurt si la obiect: nu stiu altii cum au perceput, insa eu am ramas dezamagit de calitatea cantaretilor prezenti aseara pe scena Cerbului de Aur. Saturat de politica si de stirile gen ora 5, am lasat televizorul pe canalul national. Din pacate pentru mine m-am asezat la masa chiar cand isi desfasura fortele o domnisoara de la sud de Dunare. Aratoasa dar fara de talent – tiparul vedetelor noastre de mana a doua. Ca orice bun roman am meditat si eu la viitorul festivalului care ne reprezinta international: sumbru. Totusi nu vreu sa inchei intr-o nota pesimista, asa ca am o propunere de imbunatatire a lucrurilor, o recomandare organizatorilor: acordarea unui premiu inedit, pentru cea mai slaba prestatie de la festival: rata de aur.

Poate in acest fel participantii se vor gandi de doua ori inainte de inscrierea in concurs.

Mi-am petrecut frageda copilarie la tara. La tara insemna un micut oras de provincie din Moldova. Bunicii mei se autointitulau “targoveti” si duceau o viata simpla, mai la marginea orasului. Am petrecut acolo vreo patru ani consecutivi, pana aproape de clasa intai. Imi vedeam parintii in weekend, cred ca o data pe luna, sau poate si mai rar – se muncea si sambata pe vremea aia. Petreceam insa vacantele impreuna. In lipsa contactului fizic circulau vestile. Prin scrisori, prin telegrame si fotografii. Telefonul era o raritate si cine avea un astfel de aparat pe vremea aia era mare “boier”. Uneori vestile le primeai si prin vise, sau cel putin asa aveai tu impresia.

Fotografia, la momentul respectiv, se facea la studio, mai rar vreun unchi cu un Smena prin familie. Eu aveam un astfel de unchi si uneori ma aratam fascinat de jucaria respectiva, insa nu am avut norocul altora care au prins gustul fotografiei de la patru ani, sau si mai rau, au fost “obligati” de parinti sa pozeze, primind vreun cadou cu obiectiv.

Mersul la studio era o intreaga epopee. Erai imbracat elegant de acasa si urmarit tot drumul pana la locatia fotografului, sa nu cumva sa te stropesti in vreo baltoaca, sau mai rau, sa te impiedici si sa cazi. La fotograf nu se negocia, fotograful era un artist venerat de obicei, genul de persoana pe care nu o prea intelegi dar cu care e bine sa te stii. Sedinta de machiaj era reluata, in general cu accent pe frizura. In functie de varsta si eveniment primeai si un companion de plus sau vreun costum ridicol, dar de efect. Stateai in diverse pozitii, pana cand domnul serios din fata iti prindea sufletul pe film, intr-un final fiind liber sa alergi si sa iti eliberezi personalitatea inhibata de obiectul mare si negru indreptat impotriva ta, la studio. Nu cred ca am acordat in copilaria mea o prea mare atentie fotografiilor, poate si pentru faptul ca nu imi pot imagina casa bunicilor fara astfel de accesorii. Retin niste chipuri bucuroase cand, dupa vreo doua-trei saptamani, bunicul aducea operele artistului. Unele mari in rame impozante, altele mai mici si inecate intr-un fel de plastic rozaliu, cu suport. Iar altele fara nici un fel de accesoriu. Acestea din urma erau cele mai practice pentru ca puteau fi trimise rudelor care le strangeau in teancuri enorme si le uitau in vreun sertar din odaie, pana cand o intamplare visata ii facea sa alerge repede la telefon cu fotografia celui visat in mana, gafaind in timp ce se interesau: esti bine (?) te-am visat azi-noapte, parca treceai o apa neagra…

Am obiceiul să vizitez ruine istorice atunci când, în cursul escapadelor mele din capitală, mi se ivesc astfel de obiective în cale. Nu merg să le văd pentru că m-ar atrage în mod special nepăsarea ce se ascunde după fiecare piatră şi nici pentru a marca încă un obiectiv turistic pe harta orgoliilor mele mic-burgheze. Merg pentru a-mi imagina cum trăiau oamenii acolo. Fac, astfel, exerciţii de imaginaţie ad-hoc şi încerc, mai ales, să mă pun în pielea personajelor de demult şi să traiesc o emoţie când trec pe lângă un zid, pe lângă o coloană, pe sub un portal.

Ce vor fi simţit oamenii de acum 2500 de ani la Histria, când abia se iveau zorile acestei aşezări la o departare de 500 de stadii de gura sacră a Istrului (Strabon), acum pe malul lacului Sinoe? Erau oare încrezatori în viitor? Ce vise măreţe i-au făcut să colonizeze ţărmuri atât de îndepărtate de cel grec? De bună seamă raţiunile economice în alegerea dezvoltării unei regiuni nu erau foarte diferite de cele actuale: Marea Neagră reprezenta şi atunci un imens potenţial comercial şi strategic.

Histria a cunoscut aproape 1500 de ani de existenţă. Locuitorii săi au trebuit mai întâi să facă faţă atacurilor barbare. Şciţii şi chiar geţii nu au privit cu ochi buni dezvoltarea unui oraş grec în coasta lor. De buna seamă, bogăţiile pe care grecii le-ar fi putut ascunde în adâncurile cetăţii i-au făcut atenţi pe vecinii din jur. Însă asta nu a fost suficient pentru a clinti viitoarea aşezare. Treptat, aşa cum au fost în stare să clădească din nimic, într-un loc îndepărtat, un oraş înfloritor, grecii au ştiut să îşi consolideze o reputaţie de comercianţi şi buni meşteşugari, care să le permită relaţii prospere cu vecinii. Cetatea a cunoscut mai multe stadii de dezvoltare şi mai multe stăpâniri – printre care şi pe cea a lui Burebista. A înfruntat necunoscutul o dată cu fondarea sa, a trecut printr-o perioadă înfloritoare, o dată cu creşterea economică (de remarcat influenţa şi tenacitatea pe care le-au avut coloniştii pentru a ridica din nimic economia oraşului!) şi în sfârşit a ajuns la final. La un final pe care nu l-au dictat invaziile barbare ci tot cea care a făcut posibil acest destin: Marea Neagra. O dată cu formarea Lacului Sinoe, Histria rămâne fără cel mai de preţ avut al său: ieşirea la rutele economice de pe mare. În condiţiile în care invaziile succesive ale hunilor şi goţilor împiedicau dezvoltarea oraşelor de pe uscat, cu care locuitorii ar fi putut întreţine prospere relaţii economice, în condiţiile în care protecţia romană se retrăsese demult dincolo de malurile Dunării, modificarea reliefului a condamnat Histria la o moarte economica, lentă şi dureroasă.

Ce vor fi simţit locuitorii aşezării acum 1500 de ani, când apusul acestei civilizaţii era vizibil la orizont? Ce drame ne-ar putea dezvălui aceste ziduri, dacă am şti să le ascultăm? Ce vor fi gândit şi sperat ultimii colonişti atunci când inevitabilul exod era aproape?

Retorice întrebări… Poţi, eventual, să îţi închipui ce va fi fost, dar n-ai de unde să ştii adevarul. Au rămas prea puţine informaţii, iar mâna de arheologi care încă visează să decopere trecutul a obosit. Şi tot în vizitele mele, dupa ce emoţii felurite mă părăsesc, două cuvinte imi stăruie în minte şi mă poiectează în viitor, printre ruinele marilor oraşe actuale: memento mori.

Astept de vreo luna ca, in Bucuresti, sa ploua. Astept ploaia ca pe o binecuvantare dupa o vara de penitenta. Mai astept sa ploua si pentru ca vreau sa traiesc sentimentul ca sunt in alta parte, ca sunt undeva la tara, inconjurat de dealuri si capite cu fan, ca sunt uitat de lume intr-un loc uitat de lume. Ca sunt intr-un sat mic si linistit, unde nimeni nu stie pe nimeni si toti se poarta ca si cand s-ar sti de un secol. Unde lumea e calma si nu pune stapanire pe strada la o partida de remi, sau mai rau, la vreo nunta, asa cum fac vecinii mei rromi. Unde sa nu existe vehicule motorizate, muzica la maxim, glume libidinoase facute de “intelectualii” care iti cara sacii cu ciment la portbagaj in vreun obscur magazin cu materiale de constructii (lucram direct cu clientul); unde sa nu fie nori imensi de praf si miros greu, de mort.

Astept sa ploua pentru ca uneori urasc ploaia dar mi-e dor de tristetea care ma cuprinde cand sunt singur si afara ploua. Astept sa ploua si pentru ca imi place nespus efectul unui fenomen optic ce face sa apara cateva dungi de culoare atunci cand lumina este refractata de ultimii stropi de apa, la apusul soarelui.

Astept sa ploua, zilele astea