Astept de vreo luna ca, in Bucuresti, sa ploua. Astept ploaia ca pe o binecuvantare dupa o vara de penitenta. Mai astept sa ploua si pentru ca vreau sa traiesc sentimentul ca sunt in alta parte, ca sunt undeva la tara, inconjurat de dealuri si capite cu fan, ca sunt uitat de lume intr-un loc uitat de lume. Ca sunt intr-un sat mic si linistit, unde nimeni nu stie pe nimeni si toti se poarta ca si cand s-ar sti de un secol. Unde lumea e calma si nu pune stapanire pe strada la o partida de remi, sau mai rau, la vreo nunta, asa cum fac vecinii mei rromi. Unde sa nu existe vehicule motorizate, muzica la maxim, glume libidinoase facute de “intelectualii” care iti cara sacii cu ciment la portbagaj in vreun obscur magazin cu materiale de constructii (lucram direct cu clientul); unde sa nu fie nori imensi de praf si miros greu, de mort.

Astept sa ploua pentru ca uneori urasc ploaia dar mi-e dor de tristetea care ma cuprinde cand sunt singur si afara ploua. Astept sa ploua si pentru ca imi place nespus efectul unui fenomen optic ce face sa apara cateva dungi de culoare atunci cand lumina este refractata de ultimii stropi de apa, la apusul soarelui.

Astept sa ploua, zilele astea

Cand mi-am achizitionat primul aparat de fotografiat – acum vreo 4 ani – visam ca voi face foarte multe fotografii in natura. Credeam ca voi gasi timp sa merg anume pentru a fotografia si ca alte activitati vor fi complementare pasiunii. Mi-am cautat un aparat cu “zum” mare pentru ca m-ar fi ajutat mult sa imi indeplinesc visele: sa fotografiez animale in natura. Am facut chiar si incercari de birdwatching, pasarile fiind mai accesibile in salbaticie. Mai apoi am inteles si crudul adevar: daca nu te dedici acestei pasiuni si nu investesti timp, energie si bani, doar ocazional vei fotografia la un nivel profesionist, de cele mai multe ori fotografiile fiind mediocre.

Si am mai descoperit ceva: chiar daca nu vei face din birdwatching telul tau in fotografie, poti aborda acest gen intr-un mod deosebit, incercand ipostaze mai putin uzuale. Mai jos am surprins un Alunar (Nucifraga caryocatactes) cunoscut si sub denumirea gaita de munte. Este o pasare sedentara ce poate fi intalnita tot timpul anului. Fotografia este facuta in Retezat (Rausor), intr-o zona cu foarte multi molizi doborati de furtuni, printre trunchiurile carora banuiesc ca isi avea cuibul.

Batoza este apelativul pe care il foloseam in copilarie pentru a rade de ceilalti copii, atunci cand acestia se ingrasau peste masura. In vremea copilariei mele nu te ingrasai de la prea mult “fastfud”, sucuri “cu bule” sau alte “E-uri” ci de la dulciurile proaste pe care le gaseai la alimentara si mai ales pentru ca era un semn ca in familia ta se traieste “bine” (a trai bine nu inseamna a manca doua farfurii de ciorba la o masa!). La vremea respectiva nu aveam clar in cap ce e aia o batoza. Insa eram sigur ca e ceva “mare”. Pe parcurs am folosit din ce in ce mai rar cuvantul, nu pentru ca nu mai erau copii grasi prin preajma ci pentru ca eu insumi ma ingrasam peste masura si nu vroiam sa le dau idei celor din jur.

Despre batoza aia adevarata care treiera graul nu mi-am batut capul prea tare pana cand mi-a fost dat sa vad una reala. Cea care m-a facut, insa, sa filozofez mai sus are vreo suta de ani si se gaseste tot in curtea familiei Ciorogaru.

Vaioaga e la vreo 50 de metri. Aici te-am prins: nu stii la ce ma refer. Nici eu nu stiam pana cand nu am vazut-o. Vaioaga este un regionalism care desemneaza o vale adanca, cu sau fara apa. Cuvantul este utilizat in completarea descrierii unor asezari din zona deluroasa a Romaniei. Gasesti scris: satul era asezat intr-o vaioaga. In cazul noastru vaioaga indica de fapt o bulboana naturala, amenajata de sateni pentru a suplini rolul unei masini de spalat automate, pe care chiar daca ar avea-o n-ar putea sa o utilizeze pentru spalat covoare.

Daca as fi stiut in copilaria mea acest cuvant, as fi fost foarte fericit pentru ca as fi putut sa ma iau si de slabanogi: vaioagelor! Se intelege ca eu eram perfect…

Apoi a trecut un tractor…E mult spus tractor, era mai degaraba o miniatura, cu un batranel la volan si doi pusti zambareti langa el. Aveam vreo zece minute de cand rataceam printr-un sat ce parea pustiu. Cautam morile. Nu, nu morile de vant, ci ultimele mori de apa din comuna Rau de Mori. Citisem candva intr-un ziar local despre morile de apa din Ohaba Sibisel si am pornit in necunoscut, dupa ele. Satul – cum aveam sa aflam mai tarziu – nu era deloc pustiu, doar ca era amiaza si toata lumea se refugiase prin gospodarii. Soseaua ingusta si intortocheata ne purta prin fata unor case ingrijite si prin zone cu vegetatie abundenta care nu iti permitea sa vezi ce e dincolo de gard.

Pana intr-un final, cand, dupa ce ne luasem gandul ca vom gasi tipenie de om de unde sa putem smulge informatii, am ajuns la “hipermarketul” local. Mai mult cu gandul la o bere rece decat cu speranta ca vom mai gasi vreodata morile (incepeam sa ma intreb daca nu e totul doar in inchipuirea mea), am patruns intr-o curte curata si am fost imediat inconjurat de vreo cinci tanci care ma priveau curiosi – si cred ca se intrebau in sinea lor ce cauta “Don Quijote” la ei in curte.

Proprietara si-a facut imediat aparitia si m-am grabit sa deschid o discutie ca sa incalzesc putin spiritele. Cand i-am spus ca noi cautam morile de apa mi-a zambit si replicat ca si ei au una. De fapt, cum aveam sa aflu mai tarziu, mai toti din sat au avut mori de apa, doar ca timpul le-a distrus. Bucuria mea a fost si mai mare cand am fost invitat sa merg in gradina sa o vad. Si iata-ne inconjurati de cinci pusti care ne erau ghizi in aceasta aventura.

Moara, batrana ca si satul, nu mai functiona si-acum parca imi pare rau ca n-am putut sa o surprind mai bine. Lemnul in combinatie cu apa nu rezista la infinit si fara o ingrijire continua se duce incet, incet. Insa altele sunt mai importante azi: cine mai vine sa macine la o batrana moara de apa cand totul e automatizat acum? In vremurile bune se macina tot ce se putea consuma iar intr-un teasc sa putea face ulei de floarea-soarelui. Incetul cu incetul cele mai importante piese au ajuns pe la muzee iar in livada au ramas doar amintirile.

M-a impresionat mult omenia acestor localnici uitati de timp la poalele Retezatului. Cand ai intrat ultima oara intr-o curte straina si gazda te pune la masa, ca sunteti osteniti de drum, si te trateaza cu tot felul de bunatati autohtone? Cam asta s-a intamplat. Stateam in curtea acestor oameni simpli si ma chinuiam sa imi aduc aminte cand am mai auzit de astfel de ispravi. Din pacate nu am reusit. In tara oamenii sunt altfel, inca nu sunt atinsi de individualismul ce domina Bucurestiul, chiar daca problemele sunt aceleasi peste tot.

PS multumiri familiei Ciorogaru si in special Ramonei, ghidul nostru!

Jean Charles Pinheira s-a născut la Grenoble, Franţa, în 1932. La vârsta de 16 ani a realizat primul reportaj despre Rita Hayworth şi Ali Khan, pe care i-a întâlnit din întâmplare pe o insulă din Mozambic, aşa cum l-am întâlnit şi noi pe el, tot din întâmplare, la o terasă din Amboise. Apoi a călătorit şi fotografiat în Argentina, Angola, Zair, Israel dar cel mai mult în Brazilia, ţară pe care o cunoaşte în amănunt. A expus în special macrofotografie şi fotografie aeriană şi a publicat în numeroase cărţi şi reviste franceze şi străine. Soţia sa, Cristine, de asemenea fotograf, l-a însoţit cam peste tot în lume. L-am contactat în vederea unui interviu, dar pentru moment se află la Lisabona unde coordonează editarea unei cărţi despre Angola. Ne-a răspuns însă cu promisiunea că ne va împărtăşi cu plăcere din experianţa unei vieţi de fotoreporter. Până atunci, voi relata pe scurt momentul întâlnirii, care pentru mine a fost o pată de culoare într-o zi plină.

Am făcut multe în acea zi de 21 iunie. Eram în Franţa şi părăsiserăm Parisul cu doar două zile în urmă. Îl lăsaserăm pentru Valea Loirei, unde o bună prietenă ne aştepta în Amboise, un orăşel la vreo două sute de kilometri de capitală, loc cunoscut în special pentru castelul cu acelaşi nume şi pentru casa unde şi-a petrecut ultimii trei ani din viaţă Leonardo da Vinci. Nu voi intra în amănunte pentru moment asupra primelor două zile petrecute în acel loc minunat, voi lăsa asta pentru mai târziu…

Ieşiserăm seara în oraş. De la terasa unde cred că toţi se cunoşteau am văzut un bătrân ceva mai aparte, cu părul lung, alb, prins în coadă. Stătea pe balconul unei pensiuni şi ţinea în mâna stângă o pasăre. L-am privit oarecum curios, părea destul de ciudat la prima vedere şi mă chinuiam să deduc cam ce ar putea face cu biata pasăre. Apoi am văzut că îndreaptă un aparat foto spre noi. Am început să mă informez despre personajul care promitea a fi destul de interesant. Este un mare jurnalist. A călătorit prin toată lumea. L-am cunoscut în urmă cu douăzeci de ani, dar cred ca este neschimbat, mă lămureşte interlocutorul meu. Din câte ştiu fotografiază şi acum. Cred ca are peste 70 de ani, dar uitaţi-vă la el… Un pasionat, chiar maniac aş spune. Aş fi vrut să găsesc brusc o metodă, să-l facă să renunţe la balconul lui de solitar şi să ni se alăture. Bătrânul cu pleata albă stătea acolo, în balconul pensiunii, plin de mister. Parcă ar fi fost singur pe pământ, iară noi, cei din proximitate, care-l observam, am fi dispărut odată cu lumea în care rămăseseră doar el şi aparatul de fotografiat. O grămadă de istorioare păreau că se ascund în acea privire, în şuviţele albe, în acel trup ciolănos, bătut de vânturile vremii. Şi toate acestea promiteau să rămână necunoscute mie.

Nu ştiu ce s-a întâmplat, ce i-o fi venit de s-a pornit la un moment dat către noi. Amicul meu i-a făcut un semn iar el a venit ca şi cum ştia că va fi chemat, fără a fi surprins, fără ezitare. A luat singurul scaun liber şi a început să vorbească despre noul său aparat foto, un Nikon D300, dar, spre ciuda mea, se adresa mai mult doamnelor care erau de-a dreptul fascinate de minunea aceea de aparat care făcea poze foarte clare fără bliţ, la lumină de seară. Am reuşit la un moment dat un schimb de replici, dar nu era chiar ceea ce aş fi vrut. Regretul cel mai mare însă, pe lângă bucuria de a-l fi întâlnit, a fost că i-am refuzat invitaţia la un pahar de vin în pensiunea pe care ulterior aveam să aflu că o conduce împreună cu soţia, La maison de Sophie, dacă am priceput bine, Sophie fiind fetiţa lor adoptivă, născută în Africa.