Banal: aparatul meu Nikon d80 a iesit astazi din garantie.
Senzational: Nikon anunta astazi, la Amsterdam, un nou dslr: d90, care stie sa filmeze.

Acum un an, cand mi-am achizitionat eu primul dslr era penurie de modelul d80 in Ro. Toata lumea il dorea, toata lumea il cerea si spre surprinderea mea, la doua din magazinele importante de aparatura fotografica din B. se faceau rezervari si chiar liste pe…caiet – dupa posibilitatile tehnice ale fiecarui magazin.  M-am inscris si eu pe o astfel de lista dupa ce am “spamat” mai multe magazine de profil. Nu este d80 pe stoc, avem foarte multe cereri si nu stim cand ni-l va aduce importatorul. La vremea respectiva importatorul era o firma de prin vestul tarii si pe net se zvonea  ca zilele ca importator Nikon ii erau numarate (zvonurile s-au adeverit ulterior). Insa noi romanii suntem foarte inventivi si “perspicaci”: de ce sa stea clientul fara jucaria dorita? Hai sa il aducem de afara. Si iata-ma cu o frumusete de d80 adus de afara, dar cumparat din magazin. Cu 1 an garantie si cu un pret destul de piperat. Insa ce conteaza aceste amanunte cand tii in brate o frumusete de aparat pentru care te invidiaza toti prietenii? Zilele trecute am trecut de 10 000 de declansari cu el. Cica e garantat 50 000 cu toate ca  n-am gasit nimic oficial in privinta asta.

Astazi am aflat de aici, ca s-a lansat modelul d90, zic eu urmasul lui d80. Din August 2007, cand eu cautam sa-mi satisfac orgoliul de fotograf prin achizitionarea unui dslr care nu se gasea nicaieri, si pana astazi, intr-un an de zile, Nikon a scos pe piata 5 noi modele: D3, d300, d60, d700 si astazi d90. Fiecare mai tare si mai bun, pentru ca fiecare are o multime de functii si caracteristici preluate de la clasele superioare, astfel incat, daca le compari comunicatele de presa s-ar putea sa  deduci, cu stupoare, ca  nu e mare diferenta intre ele…Marketing.

Nu este treaba mea sa fac review-uri, voi remarca insa ca noul model ofera functie de film in format motion-jpeg. Problema e mare aici: ce ma fac eu cand o sa filmez cu noua jucarie si o sa vreau sa si fotografiez in acelasi timp? Imi mai cumpar unul? Banuiesc ca anul viitor, cam pe vremea asta avansul tehnologic va fi atat de mare incat vei putea sa filmezi si sa fotografiezi in acelasi timp, fara sa iti mai bati capul cu setari de diafragma, timpi, iso si alte wb-uri.  Se va lansa atunci aparatul perfect care s-ar putea sa iti citeasca si gandurile si sa foto-filmeze chiar si cand nu vrei asta…

Vom trai si vom vedea.

Fugiti pentru a scapa de aglomeratia din marile orase, de dorul marii sau pur si simplu pentru un raliu exotic, puzderia de turisti, catel si purcel, se intelege, a poposit si pe plaja de la Corbu, wekendul trecut, plaja pe care ma asteptam sa o gasesc mai libera, mai salbatica. La capitolul salbaticie, a se citi lipsa de civilizatie, nu statea tocmai rau, deja aparuse ca o ciuperca anemica, far de ploaie, un butic la care se vindea berea ce trecuse brusc prin cele doua stari, clocire si racire fortata, dupa care iar clocire, in urma unei caderi de tensiune (a picat toate retelele mama, e din sat, dupa cum ne-a raspuns madama care vindea), si tot asa procedeu reversibil pana la contactul cu buzele noastre arse de soare, buze nu intr-atat de uscate pentru a putea da o nota marfii vandute la un pret demn de un restaurant din centrul Bucurestiului, cu vedere la cine stie ce lac.

In fine, cu riscul de a nu fi fost calcati de vreun bolid — stiti foarte bine ca acesta este noul pericol care ne paste daca facem imprundenta de a ne praji la soare pe tarmul marii fara sa ne asiguram mai ceva ca pe bulevard — am purces cu amicul B.A., care tocmai isi cumparase o telecomanda pentru declansat Nikonul, la fotografiat de luna in mare. In realitate reflexiile erau superbe. La primele incercari am avut un zgomot de imagine destul de mare, dar pe urma parca a inceput sa mearga. Observaseram ca exact acolo unde se terminau valurile se formase o baltoaca in care luna juca perfect, dar la expuneri mai mari, venea cate un val mai rebel si ne strica reflexia, ceea ce ne-a dat un pic de furca. Cum trepiedul pe care-l aveam era unul mai mult de jucarie, nu putea fi intins pentru ca il cam lasasera picioarele si cum sticla de bere incalzita si racita de cateva ori nu ne inspira chiar pentru marea arta iata rezultatul: o cromatica interesanta, o luna care incearca din rasputeri sa isi pastreze forma, o lumina care vrea cu tot dinadinsul sa patrunda cat mai adanc in apa.

Si cum nu suntem zgarciti in informatii, iata si parametrii folositi in “lupta” cu lumina, nu foarte simpla de cele mai multe ori.

Am împrumutat o mansardă care nu va fi nicodată celebră doar pentru simplul fapt ca eu am scris aici, dar care are darul de a te face să scrii. Cărţi pe toată lungimea peretului opus ferestrelor, două coarne de cerb agăţate deasupra bibliotecii, un şevalet care-şi aşteaptă pictorul de ceva vreme, artist ce s-ar părea că nu va veni niciodată, o canapea gonflabilă pe care stau eu acum, desumflata în partea de jos, cu aer numai la spătar, cauză pentru care stau mai mult pe jos, ceea ce-mi dă un aer de libertate, de lipsă de conformism, un ibric vechi în care nu s-a mai făcut cafea de-un secol, un televizor camuflat de un cearşaf, parcă pentru a nu împiedica vopsele pictorului să sară în ecran, o vază cu nişte flori uscate, o veioză cu soclul din argint şi un paravan după care pare că stă să răsară, în imaginaţia mea, o artistă care tocmai se schimbă de ţinuta de scenă, pentru a-şi face apariţia într-un neglijee. Sticla de vin încă nedesfăcută şi valsul care răzbate anemic din difuzoarele laptopului completează atmosfera de vechi cu miros de praf, de mansardă în care o dată intrat parcă nu mi-ar mai veni să plec, de cameră a nimănui în care orice muribund şi-ar dori să-şi petreacă măcar ultimele ceasuri. Am intrat aici cu gândul de a mă reculege şi de a scrie despre Paris. Nici nu ştiu ce-mi veni să fac o descriere superficială a camerei, poate că mă simt uşor copleşit de atmosferă sau poate că vreau doar să-i dau într-un fel onorul. În faţa geamului am o salcie bătută de vânt iar lângă mine, încă neatins, acum cel de-al doilea pahar de vin. Cred ca o să mai stau ceva vreme în mansarda împrumutată. Poate că textul despre Paris va decide, într-un final, să se nască.
Am văzut aseară o fotografie, tot în această casă. De prin anii ‘30. Un grup de copii într-o sală de clasă, avându-l pe dascăl în mijloc. Sau pe popă, oricum tipul are barbă şi o figură de învăţat. Acei oameni din fotografia mult prea bine realizată vor fi fost de mult morţi. Nu-mi pot scoate imaginea lor din minte iar când ridic ochii deasupra ecranului şi văd prin maldărul de cărţi alte poze şi alţi oameni, chipuri care probabil s-au bucurat ca şi noi odinioară, îmi vine să multumesc înaintaşilor pentru această măreaţă invenţie, fotografia.

- Zimbrul era odinioara fala acestor locuri. In acele vremuri era o mare onoare sa il poti vana. Si tocmai din cauza acestui fapt au fost vanati pana la exterminare.
- Si mai traiesc acum?
- In Romania nu. Candva au fost infiintate rezervatii si s-a incercat repopularea. Insa nu s-a reusit: au murit toti din cauza nepasarii.
- Cum e sa mori din cauza nepasarii?
- Trist, puiule, trist…

Mi-ar placea sa fiu intr-atat de bun incat sa pot inventa o poveste frumoasa cu zimbri si cavaleri moderni pe care sa o povestesc nepotului meu atunci cand il voi duce sa ii vada. Dar nu cred ca voi putea. Peste 30 de ani cand vom purta dialogul de mai sus, dupa ce va fi citit in cartile de istorie, nici chiar eu nu imi voi putea aminti realitatea frumoasa despre ei. In plus nu cred ca as mai avea unde sa il duc.

Acum o luna am fost in Hateg. Am o slabiciune pentru aceasta fiinta si nu puteam sa ratez sentimentul complicat de bucurie si tristete pe care mi-l prilejuieste intalnirea cu ea. Nu eram la prima rezervatie vizitata, dar spre deosebire de ce am vazut la Neagra-Bucsani, la Hateg chiar am ramas dezamagit: vin turisti, le ceri bani sa intre in rezervatie, le ceri bani sa faca poze si le oferi ce? Un tarc cat un teren de fotbal, imprejmuit de un gard ce sta sa cada, prin care trebuie sa te strecori, pentru ca nu s-a gandit nimeni ca daca un om strabate kilometrii de drum forestier pana in rezervatie, ar fi frumos sa aiba o minima conditie pentru a se bucura de ceea ce vede. Cat despre cele sase exemplare – ai senzatia ca doar fala caracteristica speciei le tine in viata. Nimic din ce am vazut in “rezervatie” nu m-a facut sa cred ca are cineva grija de zimbri. Nu stiu cine e responsabil cu asta, insa as vrea sa ii spun: rusine! Si, te rog, sa n-aud faza cu banii, pentru ca o sa o cred cand se vor termina de taiat padurile din tara asta (padurarii stiu de ce).

Se intampla insa si lucruri frumoase – unii le spun minuni – insa responsabile pentru ele sunt chiar animalele, fara nici o legatura cu oamenii: la cateva zile dupa ce am fost eu s-a nascut Rozina, la o luna de la nasterea unui alt pui, Romanita.

Mi-am dorit intotdeauna sa fiu specialist in ceva. Adica sa pot spune “fac asta si imi iese bine”; sa ma pot incontra cu oricine pe domeniul pe care il cunosc si sa am mari satisfactii cand sunt apreciat pentru munca mea. Si, asa cum se intampla de obicei cand iti doresti ceva dar nu misti nici un deget pentru a-ti indeplini dorinta, se duce totul naibii… Ajungi sa stii cate putin din toate si nimic concret. Asta e motivul pentru care ma uit cu putina invidie la cei care sunt specialisti si am o satisfactie ascunsa cand respectivii fac parte din cercul meu de cunostinte. Gandesc pur romaneste: poate o sa am nevoie de un specialist candva, deci e bine sa cultivi astfel de persoane.

Pe Nea’ Costica il cunosc de vreo 14 ani. E tamplar intr-un sat din Moldova noastra. L-am regasit intr-o dupa-amiaza muncind – facea scaune. Il stiam mester tamplar, dar in atatia ani de cand il cunosc nu am reusit sa surprind niciodata momentul creatiei. Vedeam lucrurile gata si auzeam povestile: prin anii 80 eram la o gazda, in concediu, prin Ardeal… in camera am descoperit un sifonier din nuc facut de mine. Ca sa ma conving, m-am chinuit cu nevasta sa-l mut ca sa descopar: intotdeauna ma semnam langa eticheta… Munceste de peste 40 de ani in bransa. Pe vremuri la o fabrica de mobile, apoi, cand timpurile nu au mai fost la fel – la patron. Si pentru ca vremurile s-au schimbat, nici munca nu a mai fost aceeasi. Din specialist in mobila, Nea’ Costica a ajuns specialist in machete de autocare, la scara 1:1 …din lemn: totul e sa fie din lemn si sa am dimensiunile corecte, spune Nea Costica ducand mana aproape instinctiv la ureche sa prinda creionul pentru a insemna o scandura. Acum e pensionar si munceste acasa. A venit in sfarsit vremea pentru “acasa”…

Povestea scaunelor nu e deloc complicata. Totul e sa stii ce vrei sa faci, cum sa faci si mai ales sa ai materialul. Daca nu-l ai (intre noi fie vorba: cu materialul e cam complicat in ziua de azi – de unde sa iei lemn, daca totul se face din pal?) improvizezi. Te duci frumusel in magazie, unde pe vremuri ai colectionat niste rafturi de la un aprozar, il alegi pe cel mai bun, il dimensionezi si iata patru capace de scaune! Pentru picioare e mult mai usor: daca ai un “dulap” de 2 metri prin curte, il iei mata usurel si-l cureti, ai grija sa nu aiba cioturi si il prelucrezi la circular: iata si picioarele! Restul vine de la sine si tine mai mult de experienta si atentie, decat de vreo tehnica deosebita. Cu putin aracet si cateva holzsuruburi, iata rezultatul.