Un eveniment excelent, aflat la a doua ediţie, a încheiat seria conferinţelor organizate de Cristi Manafu in 2008.

Trei aspecte la care vă invit să meditaţi în timpul liber, indiferent dacă în relaţie cu fotografia, afacerile sau viaţa pur si simplu:

- be passionate about your idea;

- a smaller piece from a large cake is often bigger than a small cake;

- iuţeală de mână şi nebăgare de seamă.

Primele doua aparţin lui Jan Vichr, ultima bunicii mele. Nu cred că are vreunul copyright pe ele, reflectaţi deci fără frică.

„Frate, a fost marfă!” spunea un bucureştean luni în Cetatea Marii Uniri. „Ioi, ce faini-s no ceia din Ciugud!” se auzea un ardelean neaoş.

Muntean, moldovean şi ardelean s-au întâlnit cu toţii, cu mic cu mare, pentru a învăţa cum să fii român adevărat. Şi vremea la Alba-Iulia a fost după sufletul tuturor, prilej bun pentru o istorioară în imagini a sărbătorii populare de Ziua Naţională a României. Fără politicieni, fără arme, fără bătaie pe sarmale, fără de multe cele nefireşti pentru o astfel de sărbătoare ci doar cu solii din cetăţile de scaun ale Unirii, cu un Te-Deum frumos, o defilare a fiilor şi fiicelor aflaţi la oaste, o paradă a portului popular, artificii şi spectacole cu voie bună.

Unire români, Unire!

N-am crezut. Şi am refuzat invitaţia de a petrece o seară de neuitat la Sala de Concerte Radio. Recunosc: nu mă dau în vânt după muzica simfonică. Şi în afară de câteva partituri celebre pe care, cu puţină concentrare, le-aş putea recunoaşte, n-aş putea spune dacă o anume compoziţie îi apariţine lui Pierluigi da Palestrina sau e sigur de-a lui Nikolai Rimsky-Korsakov. Asta e, m-am obişnuit cu ideea că anumite lipsuri nu vor fi niciodata acoperite.

Însă am fost pus în faţa faptului împlinit şi n-am vrut să fiu eu oaia neagră a familiei adică să refuz o ieşire de sâmbătă seara, pe care prietenii mei o aşteptau nerăbdători.

Aşa că iată-ne în sală cautându-ne locurile şi sperând – eu şi amicul D. – că vom avea şansa să putem surpinde câteva instantanee cu artiştii. Ceea ce am reuşit se va vedea mai jos, însă nu despre asta vreau să vorbesc. Îmi face o mare plăcere să rememorez o prestaţie extraordinară a unor instrumentişti dedicaţi muzicii rock, ce au reuşit să ridice sala în picioare prin interpretarea exelentă a unor partituri foarte cunoscute ale muzicii culte, alături de Orchestra Naţională Radio, dirijată de domnul Tiberiu Soare.

Iniţiatorul acestui proiect este domnul Constantin Teodorescu, spectacolul fiind organizat de către Societatea Filarmonică LYRA din Brăila, cu ocazia aniversării a 125 de ani de existenţă. Pentru publicul bucureştean spectacolul este o premieră, însă organizatorii nu sunt la primul succes: Mozart Rocks, Beethoven Rocks şi Bizet Rocks fiind cele trei spectacole care au încântat publicul din Braila încă din 2006. În aproape două ore artiştii au cântat şi ne-au încântat atât cu piese clasice (Mozart, Bach, Strauss, Bizet, Beethoven, Brahms) cât şi moderne (Hendrix, Brian May, Yngwie Malmsteen), finalul aparţinând unei celebre piese Pink Floyd interpretată drept omagiu lui Richard Wright, membru fondator al acestei trupe.

Primesc mulţumirile noastre pentru reuşită: Constantin Teodorescu, Orchestra Naţională Radio, sub bagheta dirijorului Tiberiu Soare, chitariştii Remus Carteleanu, Horea Crişovan, Cezar Popescu, Călin Grigoriu, Alexandru Cotoi, Dan Ionescu; Adrian Ciuplea – bas, Sorin Voinea – clape, Andrei Ilie – tobe, precum şi întreaga echipă tehnică.

Aşteptăm Beethoven Rocks!

Azi ne vom gândi, fie şi pentru o clipă, că e ziua care ne aparţine: ziua votului! La ţară această zi e o sărbătoare: cu mic, cu mare, săraci si bogaţi, toţi îşi pun straiele cele bune şi ies la bulevard , la şcoală sau la căminul cultural, după caz, pentru a-şi lăsa amprenta pe o foaie de hârtie. Cât e cu adevărat voinţa votantului şi căt reprezintă manipulare de ultim moment, nu se ştie niciodată.

Însă cu siguranţă o astfel de zi rămâne în conştiinţa colectivă a micii comunităţi rurale, ca fiind ziua în care nu s-a întâmplat nimic: Ion a lu’ Julei s-ambătat de bucurie şi-a dormit în şanţ, Gherghina lu’ Maria lu’ Borcan iar a bârfit-o la tot satul pe Floarea lu’ Bulandrău, că i-a luat bărbatul acu’ 40 de ani, fraţii Mâjgă s-au bătut chiar în faţă la primărie, lângă statuia eroului necunoscut, dom’ primar a dat de băut la toţi sătenii care au votat cu cine trebuie iar Ştefan a lu’ Cozonac l-a înjurat în gura mare de mamă (fie-i ţărâna uşoară!), de-au fugit toţi ciutanii, speriaţi, prin curţi; părintele a venit la vot cu noul merţădes, puţintel cam vesel, de era să dea peste Mioara lu’ Dobă; secretara de la primărie (aia cu bicicleta roşie) iar i-a făcut avansuri lu’ Mirel a lu’ Frecăţel – poştaşul, iar Ghită a lu’ Ţapu şi-a etalat ambele cuceriri (Jana lu’ Tulujică şi Rusandra lu’ Cociorbă), mândru nevoie mare-n căruţa lui 4×4.

A fost o zi mare! O sa iasă cine trebuie, iar dacă – Doamne fereşte – nu, nu-i bai, se uită la un rachiu şi cetăţenii vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţe!

Între atâtea anormalităţi, cum poate un militar să-şi mai păstreze verticalitatea la care face apel ori de câte ori este în încurcătură sau valorile sunt fluide? Aflat deseori în încurcătură, aflat veşnic în dilema cum trebuie să facă şi cum rezolvă situaţia în care se gaseşte, militarul se simte pierdut într-o nebunie perpetuă pe care o resimte în fiecare celulă a corpului. Dar cel mai adesea simte cum a pierdut reperele sale axiologice, iar într-o ţară care trebuie să-i dea o siguranţă şi să-l respecte, acesta vede că nu-şi mai găseşte locul.