Nopţile pierdute sunt cele în care dormi – Marin Sorescu

Ne plimbam aiurea prin Place Pigalle, înconjuraţi de o lume pestriţă, amestec de turişti şi femei uşoare, peşti cu ochi ageri, grupuri de tineri cu marijuana în gură şi nelipsiţii hoţi de buzunare. Greşeala, fatalitatea sau doar ironia sorţii a făcut să mă îndepărtez de micul grup unde aproape că mă integrasem şi să plec cu aparatul de pozat în mână, hai-hui. Ţinta: Moulin Rouge. Nu ştiu cum se făcuse, dar tocmai în acea seară memorabilă, un autocar plin de turişti trăsese în faţa morii. Şi cum încercam să fixez aparatul pe diferite obiecte, pentru a surprinde palele morii în mişcare, stând gheboşat şi jucându-mă cu tot felul de reglaje, apare pe lângă mine un individ slăbuţ, de statură mică, un piticot cu părul lung, prins în coadă şi cu mare chef de vorbă. Deşi individul îmi transmitea numai semnale negative, mă simţeam într-un fel dator să răspund. Nu era nepoliticos, în plus, în afară de intuiţie, nimic nu prevestea că paiaţa mi-ar fi vrut răul. Am avut un scurt schimb de replici din care şi-a dat seama piticul că eram străin. Ţinea morţiş să-mi arate un club, recent deschis, pe o străduţă din apropiere. Realizam că nu este tocmai în regulă să mă aventurez, mai ales că nimeni nu ştia de mine. Dar, în cel mai rău caz, puteam rămâne fără acte, aparat foto şi câteva sute de euro, proaspăt eliberate de pe card. De omorât nu avea să mă omoare nimeni, sau aşa bănuiam. În fine, urmez paiaţa, ca un naiv incurabil, ca un şoarece care presimte capcana şi totuşi se repede la bucata de şuncă.

Nu-mi pot explica de ce dau curs unor invitaţii despre care ştiu că nu-mi vor aduce nimic bun.

Ajungem la o poartă metalică, de un albastru foarte inchis care se deschide la comandă, înfiorător de uşor pentru ditamai fierul masiv, susţinut în două balamale de tip vechi, de epocă. Intru primul, ca un invitat ce mă aflam şi poarta, zbang, în spate. Câteva momente de panică, secunde la dimensiunea unui veac, în care nu vedeam aproape nimic în semiobsuritatea care se profila dinaintea privirii mele. Ce mai era de făcut decât să studiez terenul şi să calculez cât mai rapid un mod de reacţie la orice s-ar fi putut întâmpla într-o încăpere întunecoasă, unde doar în colţul cel mai îndepărtat clipeau câteva lumânări pe care am început să le disting din ce în ce mai clar. Apoi am observat două două canapele masive, de o parte şi de cealaltă a uşii, unde, în imaginaţia mea, ar fi trebuit să văd un cerber. Mirosul afrodisiac de fum îmi dădea o stare plăcută, de moliciune. Am simţit deodată cum mă calmez, cum, brusc, toată panica adunată în fiecare celulă se disipă, lăsând loc unei dulci euforii pe care o mai trăisem în vis. Nu ştiu exact cât a durat trecerea de la o stare la alta, dar când am început să-mi dau seama, să mă obişnuiesc cu decorul, parcă nu aş mai fi plecat. Am simţit pe dată că momentul care mi se oferise ar fi trebuit trăit la maxim, indiferent de consecinţe.

Uitasem total de soţia abandonată, probabil panicată la fel ca şi mine mai înainte, de viaţa mea de dinainte, iar din raţiunea cea de toate ziele nu mai rămăsese decât o vagă amintire. Renunţasem total să caut strategii de atac sau de apărare. Paiaţa mi-a întins un pahar cu un lichid albăstrui, care avea gust de şampanie. Mormăia ceva pe lângă mine, dar nu înţelegeam nimic. Apoi a dispărut. A deschis uşa masivă şi a şters-o. Am făcut o piruetă şi am văzut că în toată imensitatea acelui spaţiu se afla pe o canapea, în colţul cel mai întunecat, o madmoazelă blondă, cu părul frumos ondulat, cu un fir de lumină prelins pe obrazul drept. Era ca o statuie, operă desăvârşită a unui artist demult dispărut, luminată difuz ceea ce-i sporea misterul. Semăna cu Rada, eroina filmului Şatra, deşi nu era atât de înaltă. Purta o rochie scurtă, extrem de scurtă, de sub care se ghiceau coapsele moi, primitoare. Mi-a spus destul de încet, cu o voce uşor răguşită: Te aşteptam. Mă gândeam că n-o să mai vii. Visam, sau frontierea dintre vis şi realitate era atât de îngustă încât nu mai ştiam ce se petrece cu mine? Eram drogat, trăiam acea evadare aievea?

Place Pigalle era pustie. Luminile nu mai aveau acelaşi farmec iar misterul se spărgea în primele raze ale soarelui. Târfe obosite se îndreptau către casă, singurul refugiu al unei vieţi prăfuite. Un om cu mers împleticit, cu o mină ciudată, pe care se putea ghici un amestec de vinovăţie şi triumf, se întorcea către vechile obiceiuri…

Uneori un fapt mărunt pentru ceilalţi, dar cu un impact devastator pentru noi, ne face să ne întrebăm dacă suntem singuri pe pamânt. Şi atunci am vrea să avem puterea să întoarcem timpul înapoi, am vrea să ne trezim dintr-un coşmar şi să ne continuăm viaţa ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Realizam cu greu că totul este adevărat, că ni se întâmplă tocmai nouă – cei care nu credeam că vom ajunge să trăim asta – si că trebuie să ne purtăm crucea. Întrezărim vârful Golgotei şi începem să ne pierdem, încet, speranţa…

Citisem cândva că cine salvează o viaţă, salvează întreaga lume. Şi că cine ucide un suflet nevinovat, ucide întreaga lume. În general astfel de afirmaţii trec pe lângă noi, nu vrem să le întelegem, nu vrem să le gândim, nici măcar nu vrem să le auzim.

Zilele trecute am aflat de Erika. E un copil care simte ca un lucru rau i se întâmplă dar care nu renunţă la bucuria de a trai. Nu ştie să ceară ajutor, dar, undeva în sufletul ei, sunt sigur că aşteaptă o minune. Poate speră inconştient să TRĂIASCĂ într-o familie fericita.

O serie de evenimente se vor organiza pentru a veni în sprijinul Erikăi, mai multe informatii:

Apel Erika

Cabral

Azi, 25 Noiembrie, fotografia a ajuns la galeria Anaid Art, format 30x40cm, înrămată.  Sperăm să fie cu folos.

Pe bicicletă poţi vorbi la telefon şi fără hands free. Mai ales dacă eşti turist în Paris, ai închiriat vehiculul şi ai pornit-o liber la o promenadă, fără să te intereseze că nu ai o ţinută adecvată sau că anumiţi paparazzi ar putea fi pe urmele tale.

À vélo, on peut parler au téléphone sans utiliser un hands free. Surtout si tu es touriste à Paris, tu as loué le vélo et tu es parti à une promenade, sans tenir compte des habits portés ou des paparazzi qui puissent te suivre. (Traduction réalisée par Adina Mireanu)

Albia Tazlăului, loc de joacă acum 20 de ani. Când nu se revărsa, aşa cum a făcut-o în 1991 şi a măturat totul în cale, Tazlăul era paradisul răchitelor, unde copiii îşi găseau ascunziş în jocuri de mult uitate. Acum locul de joacă e la oraş, în casă, în faţa calculatorului. Uneori copilul mai ajunge şi la tară, la bunici, în locul ăla plictisitor unde nu ai calculator, internet sau toate cele n posturi tv cu muzică. Lăsat peste vară la ţară, când părinţii fug să-şi cheltuie agoniseala undeva prin Istanbul, copilul descoperă, mirat, o alta lume.

Religia prinde bine. Zeci, sute de bliţuri se desprind din aparatele foto. „Il y a une église dans ma vie!” scrie pe un afiş din stânga altarului. Biserica, ACEASTĂ biserică este în viaţa fiecăruia şi, din câte se pare, toţi vor s-o ia cu ei acasă. „Să o dăm mai departe!” În ziduri sunt înecate mistere seculare. Ochii caută lumina din lumină, iar vitraliile suportă greutatea suspinelor.

Cea mai mare orgă din Franţa este concurată de sunetele familiare oricărui monument-victimă. Clanck!… „Yes, this is the button!” Râsete. „Say cheeeese!” „Je vous empris!” „Por favor!” „Just a second!” „Băi, e tare! E suuuper poza! Stai, hai să-mi faci şi cu Maria una!”

Fiecare poartă cu sine biserica. Acum, omul este în EA şi EA este în el. Religia prinde bine. La intrare, coada se formează în tăcere. Sunt numai câţiva metri de Sena, apa aceea pe care Céline o compara cu „o flegmă uriaşă în zigzag”, iar turiştii alunecă mânaţi de un entuziasm care amuţeşte. Înlănţuiţi, amatorii de trecut sfinţit murmură haotic doar pentru a-şi face silabele auzite în corul strămoşilor romani şi merovingieni. „Say cheeeese!” Clanck! „Încă una cu Maria, te rog!”

Pe ecrane LCD, vizitatorii pot scruta istoria. Şansa i-a ocolit pe cei din pământ. În pixeli, plimbările pe Ile-de-la-Cite s-ar fi văzut altfel în urmă cu câteva sute de ani. Nu poţi să nu te-ntrebi cum ar fi arătat cruciadele transmise „live” lângă altarul catedralei Notre Dame de Paris. Oricum, nu mai contează. Clanck! „One more, please!”

O bandă îi opreşte pe curioşi să înainteze. De parcă s-ar fi produs o crimă în casa vecinilor, nimeni nu poate trece. Însemnul „don’t cross this line!” nu se vede, dar e clar că de aici-încolo are acces numai bliţul. Rugăciunile au spaţiul lor privat. Fecioara şi pruncul, îmbrăţişaţi de milenii, îşi odihnesc lacrimile de piatră. „Ai prins-o pe Maria?” „Por favor!” „This is the right button! Yes, the large one.” „Merci beaucoup!” Clanck!